Arhitectura unor destine

Ce-ar însemna să ai o familie cu mulți copii, să trăiți, de cînd vă știți, laolaltă într-o singură încăpere, într-o casă joasă din chirpici, ai cărei pereți se pot prăbuși oricînd peste voi, în care vara te sufoci, iar iarna te înăbușe fumul gros scos de lemnele ude puse peste foc? Ce-ar însemna să nu fi avut niciodată în viață electricitate sau apă curentă? Să n-ai frigider, mașină de spălat, să nu ai televizor?

Aceasta este realitatea comunității de romi din Dor Mărunt, o comună aflată la doar cîțiva zeci de kilometri de Capitală. Drumurile de aici sînt doar parțial pietruite, iarna fiind practic izolați, iar sărăcia în care trăiesc sutele de oameni amintește mai mult de un scenariu apocaliptic, decît de prezentul unei țări europene. „Aici locuia pînă nu demult o familie“ – îmi spune Alexandru Căldăraru, facilitator comunitar, arătîndu-mi un grajd mic și dărăpănat. Foarte curînd, adaugă, ei, împreună cu alte șapte familii nevoiașe din Dor Mărunt și din Sărulești, tot o comună aflată în județul Călărași, se vor muta însă în case noi, construite „de la zero“.

Este vorba despre Programul „Arhipera“ al Fundației Soros România, un program care își propune „îmbunătățirea condițiilor de viață în comunități de romi aflate în sărăcie extremă, prin construirea locuințelor și facilitarea accesului oamenilor pe piața forței de muncă, la servicii de educare, asistență medicală și socială“. Pe inițiatorul programului, arhitectul Lorin Niculae, l-am cunoscut chiar pe șantierul uneia dintre case. „Arhitectura“ – îmi spune din start – „trebuie să-și redescopere vocația socială“.

De casă nouă

În ultimii patru ani, Fundația Soros a construit 14 case, două centre sociale și a reabilitat 20 de locuințe și cabinete medicale aflate în satele Vînători și Băltești. Lorin Niculae îmi spune că prin acest proiect se încearcă crearea „unui model de intervenție pe care să-l promovăm mai departe. Ne-am propus de fapt un scop, și nu urmărim neapărat un rezultat imediat, scopul fiind promovarea arhitecturii interesului public în România prin care să rezolvăm problema sărăciei locative extreme“.

Familiile care intră în acest program sînt alese de propria comunitate, criteriile de selecție devenind astfel un motor al închegării relațiilor din comunitatea respectivă. „Practic, am delegat responsabilitatea către comunitate, aplicînd metoda participativă, care stă de altfel la baza întregului program. Decizia a venit de la ei, nu de undeva de sus“. Pe scurt, s-a creat un grup de dezvoltare locală, format atît din reprezentanți ai comunității rome, cît și din cei ai comunității de români. „Noi n-am avut nici o contribuție la această decizie. Criteriul principal de selectie, ales de grup, a fost cel social, pentru cei mai nevoiași. După ce familiile au fost propuse, noi doar am verificat în teritoriu validitatea propunerilor, ca să evităm situațiile în care ar fi intervenit alte criterii (de interes). Am văzut cu ochii noștri condițiile în care aceștia locuiau, case care se puteau prăbuși peste ei“.

Aflu că prin acest concept al arhitecturii participative, grupul-țintă (familia și comunitatea) nu numai că intervine în planificarea propriu-zisă a locuinței (fiecare familie avînd un cuvînt de spus asupra arhitecturii casei în care vor locui), ci contribuie și printr-un număr de 100 de ore la construcția acesteia, obținînd la final și un certificat de calificare profesională – ceea ce poate facilita o viitoare angajare.

„Familiile lucrează cot la cot cu voluntarii, rudele, prietenii, vecinii, participarea extinsă fiind o componentă de bază a proiectului. De exemplu, ei singuri și-au săpat fundațiile economisind munca calificată plătită, reușind astfel să și le facă și mai largi decît ar fi permis bugetul“. Vorbind de buget, aflu că pentru construirea unei case de la zero sînt necesari 10.000 de dolari. „E foarte important ca familia și comunitatea să fie implicate. Cînd construiești o casă, nu o faci doar pentru familia respectivă, ci pentru întreaga comunitate, casa reprezentînd doar partea materială; partea socială a programului Fundației Soros, pe termen lung, fiind extinderea rețelelor de utilități, programe de calificare și formare a adulților, înființarea întreprinderilor sociale, construirea unui centru social și programele de asistență.“

Cît despre comunitate, Gheorghe Petcu, expertul în problemele comunitare din cadrul Primăriei, îmi confirmă că la Dor Mărunt principala problemă este sărăcia. {i nu vorbim de o sărăcie temporară, ci de un nivel de subzistență pe care cu greu ți-l poți imagina. „Oamenii de aici nici nu știu ce e aia electricitate sau apă curentă. Copiii învață la lumînare, iar părinții o duc, realmente, de pe o zi pe alta.“ Pe vremuri, mi se spune, oamenii de aici lucrau în agricultură, dar după Revoluție, după ce terenurile s-au retrocedat și s-au desființat CAP-urile, neavînd de fapt nici o calificare, romii au rămas fără nici o resursă. „Pentru comunitate este un miracol acest program. Pentru oamenii care au trăit pînă acum în cocioabe de chirpici, programul a fost un vis pe care nici nu îndrăzneau să-l viseze. Am văzut o inițiativă cu suflet din partea Fundației Soros, ceea ce n-am văzut din partea autorităților române, iar cînd vin niște oameni dornici să te ajute, dacă în loc să le întinzi mîna, preferăm să stăm deoparte, asta înseamnă o indiferență de nejustificat.“

Pentru că ajungem și la „autoritățile române“, aflu problemele birocratice care, din păcate, planează asupra finalizării proiectului. „Sîntem în faza de finalizare a celor patru locuințe“ – îmi spune Lorin Niculae, în timp ce ne îndreptăm către alt șantier. Cu toate că vorbim despre un proiect bine gîndit din toate punctele de vedere, menit să meargă ca uns, disputele politice par să intervină și aici. „Vrem să continuăm și anul următor cu acest program, dar depindem de respectarea angajamentelor luate de Primăria din Dor Mărunt. Acordul de parteneriat prevedea ca noi să ne ocupăm de locuințe și de centrul social, iar Primăria să echipeze cu instalații centrul social, să extindă rețelele de utilități pentru locuințe, un angajament asumat înainte de alegeri, un angajament de care persoane din noua conducere încearcă acum să se dezică motivînd că fostul primar ba n-a știut pe ce fonduri bugetare se bazează, deși este economist, ba că a fost o problemă de comunicare etc. Există însă o Hotărîre de Consiliu Local care susține acordul de parteneriat. Trebuie să se înțeleagă că programele de genul acesta trebuie să dureze cîțiva ani ca să se producă o schimbare reală, iar efortul autorităților locale trebuie să fie solidar cu al comunității. În primul rînd contează oamenii, de la ei pornește totul. Dacă nu dezvoltăm comunitățile sărace, nici o societate nu are șansa de a progresa. Noi vrem să schimbăm în bine viața oamenilor, iar pentru asta autoritățile trebuie să depună toate eforturile.“

Oamenii din afara timpului

Lixandru este slab, cu fața arsă de soare și subțire, atît de subțire, încît obrajii îi par făcuți din hîrtie. Pare mai bătrîn decît este, mai are doar cîțiva dinți în gură, dar, în ciuda slăbiciunii evidente, este vioi și îl vezi învîrtindu-se de colo-colo cu o energie pe care nu ți-o explici. Muncește de zor, cară apă, duce sacii cu nisip și se oprește doar cîteva clipe cît să stea de vorbă cu mine.

Aflu că de 17 ani locuiește împreună cu soția și copiii în căsuța aceea.... {i întinde un deget firav și tremurînd. Îmi arată un soi de bojdeucă, fără o formă definită, o casă modelată parcă din plastilină de mîna unui copil neîndemînatic. Joasă – un om nu poate sta drept în ea, întunecoasă și fără fundație este ceea ce familia Nicolae cu greu numește „acasă“.

Sevastița, soția lui este îngrijitoare la Primărie. Din salariul ei, de 600 de lei pe lună, întreține o familie întreagă. Are două fete, dintre care una cu handicap, imobilizată în întunericul bojdeucii. „O să avem curent“, se bucură, neștiind de problemele birocratice care ar putea să-i strice visul. Fata cu handicap se va putea bucura și ea de lumina zilei, și-mi arată ferestrele largi ale noii case. Cealaltă fată, Georgiana, este premiantă. „Învață, draga de ea, tot timpul la lumina lumînării, stă într-un colț și-și strică ochii. Bine că e vară și e mai multă lumină afară. Dar iarna... E ambițioasă, atît de ambițioasă...“

Aflu de Georgiana că mai plînge, dar doar uneori. „Nu știu cum o s-o ținem în continuare în școală. Acum a intrat și la liceu, la Lehliu și ar vrea să meargă la facultate...“ Sevastița oftează ca și cum planurile sînt mult prea mari pentru fetița ei, atît de mică. „Mă gîndesc doar cît o să ne coste abonamentul de autobuz pînă acolo...“

Problemele însă par că pălesc cînd se uită la casa cea nouă. Probabil prima licărire de speranță care s-a aprins vreodată în ochii femeii. „Am avut mari emoții, să știți. De cînd au început s-o construiască, îmi ziceam să nu mă bucur, că cine știe? Materialele scumpe, probleme cu caru’. N-am vrut să mă ambalez, să sper prea mult. Abia acum, că o văd înălțată, pot respira. Casa e așa de frumoasă… numai cînd mă uit la ea, îmi vine să plîng. Cînd ne mutăm, o s-o mobilez eu, văd cum oi putea. Să arate a casă de oameni. Da’ o lumînare n-o să mai ardă aici, vă spun, că ne-am trăit o viață la lumînare, acum să nu mai văd urmă de fum pe pereți. {tiți cît așteptăm să fie gata?“ Ochii albaștri ai Sevastiței se umplu de lacrimi. Nu mă lasă inima să-i spun că electricitatea mult visată depinde acum doar de Primărie...

O cunosc și pe Georgiana. Este unul dintre mulții copii din România condamnați de mici să răzbească. O fetiță firavă, cu părul auriu și ochii migdalați, de culoarea mierii, în care se clădește acea voință de fier la care mulți adulți nici nu visează. Îmi amintesc că uneori plînge, dar doar uneori.

A intrat la liceu, la Lehliu, cu o medie de peste 8,50. O întreb de vacanțe, îmi răspunde de plimbări lungi, pe ulițele satului. Nu se consideră o ambițioasă, îi place doar să învețe. Despre viitor îmi spune că deocamdată să rezolve cu cheltuielile mersului la liceu. Vorbindu-mi de casa ei cea nouă, îmi spune atît: „sîntem fericiți“; va avea în sfîrșit o cameră doar a ei, unde își va putea aduce prietenii. Aflasem (nu de la ea) că mai demult și-a invitat cîteva colege la bojdeuca părintească. A doua zi, la școală, copiii au rîs de ea.

Pe aici, mă gîndesc, în timp ce mașina pleacă înapoi spre secolul 21, se încearcă, într-adevăr redefinirea speranței, ca percepție asupra unei realități care nu poate fi imposibil de depășit. Iar dacă lucrurile nu sînt stupid blocate, de orgolii politice sau percepții rasiste, se va demonstra „că se poate“, că există acel punct pe care, dacă îl treci, totul ți se poate întîmpla. Pentru că pînă acum, pe aici, oamenii n-aveau nici o speranță, iar azi ochii li se umplu de lacrimi nebănuite.

Foto: Fundaţia Soros România