Schimbarea la faţă

Despre mersul societăţii româneşti se vorbeşte, şi azi, în termenii unei lipse acute de viziune pe termen lung. Ne caracterizează, adică, mai mult lejeritatea unor rezultate imediate şi efemere, şi nu răbdarea şi perseverenţa unei gîndiri de durată, a unor proiecte desfăşurate temeinic - ce e drept, fără prea multe satisfacţii în prezentul apropiat. Pe de o parte, vorbim de o nerăbdare, acumulată de prea multă vreme, de „viaţă bună” care ne dă ghes să ne grăbim, să „cîrpim” problemele, pe de alta, de inerţia proverbialului „dacă statul nu dă...”. În cele mai multe cazuri „ne facem” că facem, lăsăm pe altădată şi, de la an la an, ne tînguim că „la noi niciodată nu se va face nimic temeinic”. Pentru că, nu-i aşa, ridicatul din umeri şi abandonarea înspre fatalism se află la îndemîna oricui. Monotonia acestei mentalităţi este însă spartă, pe alocuri, de proiecte inedite ale societăţii civile. Unul dintre acestea aparţine Fundaţiei PACT şi se numeşte „Învăţare, Participare, Încredere”.

Despre Fundaţia PACT (Parteneriat pentru Acţiune Comunitară şi Transformare, fundatiapact.ro) aveam să aflu că este o organizaţie neguvernamentală înfiinţată cu şase ani în urmă, mai precis în luna martie 2006, care desfăşoară proiecte caracterizate, foarte pe scurt, prin „sprijinirea şi dezvoltarea societăţii civile“. Bineînţeles, în România sînt multe organizaţii care desfăşoară astfel de proiecte, însă proiectele Fundaţiei PACT mi-au atras atenţia prin ineditul lor. Mai precis, prin puterea lor de a transforma nu doar o stare de fapt, ci mentalităţi.

Cum reuşesc şi care este acel motor ce pune în mişcare greoaia şi înţepenita maşinărie a mentalităţilor unei naţiuni? Ruxandra Sasu, directorul executiv al Fundaţiei, îmi spune dintru-nceput că una dintre direcţiile strategice ale programelor este „crearea unor structuri de societate civilă, organizaţii comunitare la nivelul comunităţilor mici“, organizaţii menite să contribuie mai apoi la „dezvoltarea comunităţii prin parteneriate cu actorii de dezvoltare de la nivel local şi regional, pentru a căpăta abilităţi în realizarea de acţiuni şi proiecte pentru comunitatea lor“. Altfel spus, e vorba de oameni care ajung să înveţe că societatea în care trăiesc nu este plină doar de probleme, ci şi de soluţii.

„Programul «Învăţare, Participare, Încredere» e un program pentru cetăţenii de la nivel local, prin care aceştia învaţă să se organizeze. Nevoia de la care a pornit acest program a venit din partea de sud a ţării, unde, conform unor cercetări, societatea civilă e încă slab reprezentată, mai ales la nivel de comunităţi rurale şi urbane mici. Ca să schimbăm acest lucru ne-am gîndit să creăm un program care să-i stimuleze pe cetăţeni să se asocieze, să dezvolte capacitatea de a face ceva pentru comunitatea lor, fără să mai aştepte ajutorul statului. Bineînţeles, sînt îndemnaţi să lucreze şi cu instituţiile statului, ca parteneri, să acceseze acel drum, care pentru mulţi este unul necunoscut – drumul către Primărie.“

Cum înveţi să ceri

Despre impactul pe care l-a simţit mergînd în teren, Ruxandra Sasu povesteşte că în România „oamenii nu ştiu încă să ceară ceea ce îşi doresc. Ca să-i ajutăm să înveţe cum, de la cine şi ce să ceară, prin proiectele pe care le susţinem creăm practic acele nuclee de societate civilă menite să-i scoată din amorţeală. Şi în orice comunitate întîlnim oameni cu iniţiativă, cu puterea de a-i mobiliza pe cei din jur şi care realizează ce îşi propun“.

Programul desfăşurat are o metodologie complexă, oferind, pe lîngă instruire, consultanţă, facilitare comunitară şi mici susţineri financiare, toate acestea fiind componente ale procesului de învăţare. „Dacă te duci într-o comunitate mică şi îi întrebi pe oameni: ce nevoi aveţi? – majoritatea le înşiră pe toate, dintr-o suflare. Dar atît. Se opresc la enumerarea lor. Noi încercăm să-i ajutăm să treacă mai departe, să analize nodul problemelor, căci sursa odată identificată, soluţia e şi ea în apropiere.“

Întreb ce se întîmplă dacă „soluţia“ nu ţine neapărat de voinţa comunitară. Ce se întîmplă, de exemplu, cînd problema principală este lipsa locurilor de muncă?

„Chiar şi acest lucru poate avea o rezolvare locală. Poţi face o întreprindere socială, sau poţi deschide o afacere în comunitate... mai poţi aduce un partener, cum ar fi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, care să organizeze cursuri de formare pentru oamenii din comunitate, astfel încît să le crească şansele de angajare. Oamenii trebuie să vadă în orice mijloc, pe care îl pot accesa, o potenţială resursă valorificabilă.“

Găsirea resurselor este a doua etapă a programului. Oamenii învaţă practic cum să scrie un proiect pentru a obţine finanţări. Desemnarea unei echipe, alcătuirea unui calendar, ordonarea fiecărui pas, astfel încît să poată convinge un potenţial finanţator de soliditatea proiectului – toate acestea sînt vitale pentru parcurgerea drumului teoriei către practică. „După ce învaţă cum să alcătuiască un proiect, oamenii trec la concret: punerea planului în mişcare, fie că e vorba de un proiect de mini-infrastructură (un drum care devine impracticabil cînd plouă), fie un loc de joacă pentru copii sau săparea unei fîntîni.“

Ca o paranteză, venind vorba de săparea unei fîntîni, aflu că nu este chiar atît de simplu cum ar părea ideea în sine: în primul rînd, trebuie să ştii de unde obţii autorizaţii; apoi să găseşti specialişti pentru calitatea apei, care să-ţi dea aviz pentru adîncimea optimă; apoi oameni care se pricep să sape o fîntînă, în anumite condiţii – iar toate acestea cer, bineînţeles, implicare, timp şi bani.

Oameni şi destine

Sînt antreprenori locali. Profesori. Chiar şomeri. Tineri, bătrîni, femei casnice – oamenii „simpli“ care pînă mai ieri se confundau cu masa celor ce ridicau din umeri; azi, stimulaţi de ideea că au oportunităţi reale să schimbe ceva la ei în comunitate, devin „nuclee de societate civilă“.

Maria Hulea este profesoră de biologie la o şcoală din Arcani, o comună din Judeţul Gorj. Cum în comuna unde locuieşte exista o biserică veche, clădire de patrimoniu, pe care autorităţile o lăsaseră în paragină pe motiv că „sînt probleme mai importante de rezolvat“, profesoara s-a ambiţionat, a început să caute în comunitate susţinători ai ideii, după care a înfiinţat un ONG şi, de-a lungul mai multor ani, a reuşit să adune fondurile necesare pentru reabilitarea clădirii. Astăzi biserica e restaurată pe deplin, devenind chiar obiectiv turistic.

Într-o altă comunitate, în comuna Dorobanţu din Judeţul Călăraşi, aflu de un alt caz: comunitatea de romi nu avea acces la sursa de apă potabilă. Cele două fîntîni publice se aflau la mare depărtare, drept pentru care romii mergeau să ia zilnic apă din fîntînile gospodăriilor românilor din zonă – ceea ce se transforma, încet, dar sigur, într-o problemă comunitară. Auzind de programul Fundaţiei PACT, un grup condus de doi prieteni, din etnii diferite, un rom şi un român, au luat iniţiativă şi au întocmit un proiect pentru săparea unui puţ pentru comunitatea de romi. „Au găsit singuri resursele necesare, au găsit o firmă care le-a lucrat mai ieftin, iar localnicii au săpat, au cărat, femeile se organizau cu mîncarea, a fost un proiect în care toată comunitatea a participat“ – îmi povesteşte Ruxandra Sasu. Aflu că între timp locul respectiv a devenit chiar şi loc de socializare.

Un alt exemplu – un ONG din comuna Călineşti, Judeţul Argeş, „Fiii Satului Vrăneşti“. Aici oamenii aveau o sursă de apă naturală, însă nevalorificată. Adică ţîşnea, pur şi simplu, dintr-o ţeavă, risipindu-se, căci localnicii nu o puteau folosi din cauza condiţiilor insalubre. Din nou, cîţiva localnici s-au mobilizat, au întocmit un proiect şi, pe lîngă fondurile puse la dispoziţie de către Fundaţia PACT, au reuşit să strîngă, de la fiecare localnic, prin donaţii mici, de trei ori suma respectivă. Mi se spune că, astăzi, acolo e un adevărat loc de sărbătoare, oamenii au construit pînă şi un foişor, cu ştergare tradiţionale, gard, băncuţe. Meşterii din sat au cioplit gardul, iar femeile au ţesut ştergarele. Gîndindu-se iniţial doar să amenajeze locul pentru ca lumea să poată folosi apa, au mers mai departe, încropindu-şi un spaţiu pitoresc unde să se adune seara.

Exemplele continuă şi, aflîndu-le poveştile, te întrebi ce poţiune magică a provocat totuşi această schimbare la faţă. „Noi doar le arătăm oamenilor care le sînt opţiunile, lăsîndu-i pe ei să decidă cum le folosesc, nu tragem niciodată de ei. Dar, după cum vedeţi, este de ajuns doar un imbold ca oamenii să se mobilizeze. Transformarea la faţă? Multe dintre organizaţiile înfiinţate acum cîţiva ani în cadrul programului nostru nu numai că sînt încă active, dar au şi crescut foarte mult. Vă mai dau doar un exemplu: o organizaţie din Teleorman, care a pornit de la un grup de femei şi de la un proiect pentru copiii din sat, a ajuns în prezent la nivelul de dezvoltare al Fundaţiei PACT, dau consultanţă autorităţilor publice, gestionează un centru local de resurse de informare pentru localnici, acordă consultanţă juridică pentru cetăţeni.“

Dezvoltarea comunitară îl transformă pe individ, oamenii se schimbă radical pe parcurs, din timizi, neîncrezători şi umili, devin oameni care ştiu să stea pe picioarele lor, care îşi cunosc drepturile şi, probabil, cel mai important, conştientizează că viaţa lor le este plină de şanse. „Pentru o schimbare majoră la nivelul unei comunităţi largi, trebuie însă să treacă ani buni, însă cînd vezi, la firul ierbii, cum destinele unor oameni se transformă – asta te motivează cel mai mult.“