Un antidot la pesimism: Proiectul Recicleta

Iniţial de Asociaţiei ViitorPlus, o asociaţie ale cărei programe urmăresc dezvoltarea durabilă în România, Proiectul Recicleta - de colectare a deşeurilor de hîrtie din birouri - a demarat în urmă cu trei ani, mai precis în septembrie 2009, şi s-a bazat pe transportul deşeurilor cu ajutorul cargo-bicicletelor, conduse de persoane cu probleme sociale, aflate îm programul de prevenire a abandonului familial desfăşurat de SOS Satele Copiilor Bucureşti.

Alexandru Antonian are 37 de ani, o familie numeroasă, cinci copii – patru băieţi şi o fată, iar soţia sa este casnică. „Vă daţi seama“ – îmi spune – „cu atîţia copii acasă, munceşte mai mult, casnică fiind, decît dacă ar munci altundeva“. Alexandru face parte dintre cei mulţi pentru care viaţa, zi de zi, este o provocare. Pînă să ajungă aici, a lucrat... ce a putut, „de toate“. A lucrat şi pe şantiere, angajat „cu ziua“, şi pe la cîte o vilă, ca om bun la toate. Ca zilier însă, cînd ai şi o familie numeroasă, financiar n-ai cum să te descurci, iar lipsurile l-au împins pe Alexandru înspre programul social derulat de SOS Satele Copiilor Bucureşti, un program de prevenire a abandonului familial. „Să munceşti? Găseşti, da, oriunde găseşti să munceşti, ştiţi doar vorba aia: de oase rupte nu te plîngi; dar cînd ai familie, trebuie să munceşti cu acte în regulă, ca să ai o asigurare, o carte de muncă. La negru găseşti oricînd, dar n-ai siguranţa zilei de mîine, iar pe timp de iarnă, ce faci?“

Alexandru lucrează în Proiectul Recicleta de aproape trei ani, din 2009. „Prima zi? Trebuia să te acomodezi. În primul rînd, nu oricine poate să meargă pe cargo-bicicletă, care e foarte grea, goală fiind şi cîntăreşte 80 de kilograme. Plină, ajunge la 150. Ce să spun? Ca să mergi pe una dintr-astea, trebuie să înveţi ca pentru carnet auto, căci nu e uşor, ca pentru plimbare de voie. Aici munceşti, ieşi în trafic şi, dacă n-o poţi controla, e destul de greu. Mai ales cu traficul din Bucureşti, sau condiţiile de trafic. De cînd cu bordurile astea mari, abia mai reuşeşti s-o urci pe trotuar cînd e plină. Aşa că durează pînă te acomodezi, pînă înveţi ce faci cînd ai probleme cu ea, de exemplu, o pană, sau cum iei o curbă mai strînsă. Durează aşa, cam o lună, o lună şi ceva... Şi în primul rînd nu-ţi dă nimeni voie să ieşi cu ea în trafic, pînă n-o stăpîneşti ca lumea. Acum, după atîta timp, vă daţi seama, m-am obişnuit.“

„De cînd este în proiect s-a responsabilizat foarte mult.“ – îmi povesteşte şi Cristina Paşcanu, coordonatoarea acestui proiect. „Cînd a a venit aici, era destul de dificil să lucrezi cu el, pentru că, unu la mînă, vorbim de oameni care provin dintr-un mediu defavorizat, iar doi la mînă, nu sînt obişnuiţi cu stilul de viaţă al unui om angajat cu carte de muncă, cu rigorile acelui loc de muncă. A învăţat în timp să vină zi de zi, să aibă un program, să fie responsabil. Acum, la aproape trei ani de cînd lucrează în Proiectul Recicleta, a ajuns la un prag de dezvoltare care îi permite să se descurce singur, a căpătat o oarecare autonomie.“

Întrebîndu-l pe Alexandru dacă îşi mai aminteşte prima zi de muncă, m-a surprins povestirea: deşi mă aşteptam la o confesiune despre geutăţile „primei zile“, Alexandru mi-a spus senin că i s-a părut „ceva normal, ceva ce trebuia să facem demult, dar se pare că doar acum s-a putut. Oamenii erau deschişi cînd le spuneam că am venit să colectez hîrtia, erau încîntaţi. Pentru că există şi firme de colectare, dar acelea o fac doar pentru profit, noi, cu banii de aici, plantăm copaci“.

Şi mi-am dat seama că pentru el Recicleta nu mai înseamnă doar un loc de muncă şi, deşi munceşte ca să-şi întreţină familia, în timp a prins acel sentiment al raţiunii ecologice. „Ca la orice slujbă, ai avantaje şi dezavantaje. Dezavantajele sînt legate de trafic, însă aici simt că fac ceva util în general, căci e vorba de mediu. Acasă îmi învăţ copiii cum stă treaba cu colectarea deşeurilor.“

Poveste asemănătoare are şi colegul său, Florin Constantin, un tînăr de 23 de ani. Are un băieţel de 8 luni şi o soţie casnică. „Unii oameni se miră cînd ne văd pe stradă cu cargo-bicicleta. Ne opresc şi ne fac poze. Salariul e OK, ne descurcăm, mai ales că ceva stabil, să ai asigurări medicale, azi găseşti mai greu.“

„Au înţeles beneficiile unui loc de muncă stabil şi legal“ – mărturiseşte Cristina Paşcanu – „şi nu cred că s-ar mai întoarce la un loc de muncă «la negru», pentru că au învăţat deja ce înseamnă stabilitate. Alexandru a reuşit chiar să-şi ia un credit.“

Începutul

O întreb pe coordonatoare cum a luat naştere acest proiect şi care este componenta principală: partea socială – prin care îi ajută pe oameni proveniţi din medii defavorizate, sau partea ecologică – colectarea hîrtiei şi protejarea pădurilor? Aflu, în primul rînd, că la temelia Asociaţiei ViitorPlus, cea de care aparţine Recicleta, stă conceptul de dezvoltare durabilă iar proiectele sale vizează cei trei piloni ai unei societăţi stabile şi armonizarea dintre mediu, social şi economic. „Nevoia de la care a pornit acest proiect a fost una mai complexă pentru că am căutat să atingem toate aceste aspecte.“

În septembrie 2009, pe piaţa din România erau doar cîteva firme specializate în colectarea de hîrtie, iar companiile existente încheiau contracte de colectare doar pentru cantităţi mari, de peste 200 kg. Pe lîngă acestea, existau însă şi multe cantităţi mici, cele generate de birouri, care ajungeau pur şi simplu la gunoi. Cum ar fi putut fi acestea colectate, într-un mod fezabil economic? Să mergi pe la fiecare birou cu maşina, pentru a colecta sacii mici de hîrtie – era exclus.

Aşa a apărut, pentru prima oară în România, ideea de cargo-bicicletă. Deşi nu mulţi au fost dispuşi să creadă în această idee, proiectul a început prin iniţiativa unui grup de oameni, „cei cîţiva pionieri“ – după cum îi numeşte Cristina – care au cumpărat cargo-biciclete la mîna a doua, din Franţa. „Bineînţeles, fiind second-hand, am avut cîteva probleme cu ele, important era însă că am demarat.“

Componenta socială

Proiectul a început să meargă de la sine, fiecare pas susţinîndu-l pe celălalt. „Prin parteneriat cu SOS Satele Copiilor – care au un centru de consiliere şi sprijin pentru familiile aflate în risc de a-şi abandona copiii – am făcut angajări. E vorba, după cum aţi văzut, de oameni săraci, care n-au nici o perspectivă de a-şi găsi un loc de muncă, stabil şi legal, prin care să beneficieze şi de asigurări medicale. De asemenea, în tot timpul acesta noi îi trimitem şi la cursuri de perfecţionare, urmînd ca mai apoi să le identificăm şi alte locuri de muncă. Vrem să dezvoltăm mai mult proiectul pe această parte socială, dar din păcate încă nu avem fondurile necesare.“

Salariile angajaţilor şi costurile pe care proiectul le presupune sînt acoperite din trei surse de venit. Prima sursă este hîrtia colectată, vîndută mai apoi fabricilor de reciclare; fiind însă foarte ieftină, nu poate acoperi costurile în întregime, aşa că, suplimentar, vine o taxă (aproape simbolică) de 5 lei, o contribuţie pe care companiile o plătesc pentru fiecare colectare. A treia sursă de venit este promovarea companiilor pe cargo-biciclete, firmele putînd astfel să susţină şi proiectul şi să-şi facă şi publicitate. „În prezent, pe lună, colectăm între 6-10 tone. E puţin, raportat la România, mult însă pentru Proiectul Recicleta.“

Din păcate, deocamdată, proiectul se desfăşoară doar în sectorul 1 al Capitalei. Extinderea proiectului ar presupune, pe lîngă angajarea mai multor persoane defavorizate, şi o protejare în plus a mediului, pentru că, în loc să arunci la gunoi diferite bucăţele de hîrtie – cum este obiceiul majorităţii –, le poţi pune separat, în pungi de care scapi apelînd acest serviciu. Pentru că nu doar companiile private pot beneficia de Recicleta, ci şi instituţiile de stat, primăriile şi chiar persoanele fizice, care reuşesc să strîngă minimum 25 de kilograme. „Trebuie doar să suni şi să te înscrii.“

Antidotul la pesimism

Recicleta este printre cele mai importante proiecte ale Asociaţiei ViitorPlus, alături de Atelierul de pînză, unde lucrează în special femei din mediul insituţionalizat, din orfelinatele pe care sînt obligate să le părăsească la împlinirea vîrstei de 18 ani. „Vorbim şi de persoane care n-au reuşit să se angajeze cu carte de muncă, sau persoane cu handicap, care pot lucra de acasă. La fel ca Recicleta, şi acest proiect se autosusţine financiar. Alt proiect pe care îl derulăm, pe partea ecologică, este Adoptă un copac, un proiect prin care vizăm împădurirea terenurilor agricole abandonate, degradate, în special cele din sudul ţării, unde situaţia este destul de tristă: vă dau doar o statistică: un judeţ de cîmpie ar trebui să aibă, minimum, în jur de 20% suprafaţă împădurită, or, în România aceste zone au doar 5%.“

Discuţia a continuat. Iniţiativele, entuziasmul, dar mai ales lumina normalităţii în care îmi erau prezentate toate aceste proiecte mă duceau cu gîndul la zilnicele discuţii pesimiste despre viitorul României, o ţară pe care cei mulţi o percep ca fiind deja pierdută. „Aici nu se poate face nimic“ – pare sloganul cu care ne-am obişnuit să renunţăm, înainte de a încerca să schimbăm ceva. Antidotul se găseşte însă, din ce în ce mai mult, în aceste Asociaţii şi ONG-uri de tineri, în proiectele lor şi în capacitatea reală de a schimba lucrurile în bine.

Foto: Asociaţia ViitorPlus