Edirne, oraşul timpului pierdut

Pe străduţele înguste, pavate cu piatră arsă de soare şi timp, printre casele vechi, de lemn, decorate, kiosk-urile modeste sau conacele impunătoare, învăluind vînzătorii ambulanţi şi cărucioarele lor imense, din care se revarsă o abundenţă de verdeţuri sau fructe, trecînd pe lîngă vitrinele imense ale măcelăriilor sau cele modeste ale frizeriilor, cu doar cîte un scaun, şi acela uşor jerpelit, pe lîngă urechile muşteriilor care sorb din ochi dulciurile apetisante oferite de cofetarii cu şorţuri pînă la pămînt, scrobite şi de un alb impecabil, încrustat pe chipurile localnicilor, în Edirne pluteşte aerul magic al oraşului dintr-un timp pierdut.

„De ce Edirne?“ – ne-a întrebat, la graniţă, uşor contrariat de destinaţia declarată, vameşul turc, obişnuit cu turiştii români care se duc la Kusadasi, Antalya sau în orice altă staţiune de la malul mării, căci Turcia, nu-i aşa, înseamnă în primul rînd „mare“.

„Vrem să facem o cură de Turcia“ – am răspuns, fără ezitare, iar sinceritatea răspunsului a relaxat într-un zîmbet cald faţa autorităţilor vamale.

Primul oraş turcesc care te întîmpină aşadar, călătorind spre Turcia, dinspre Europa, Edirne nu este considerat a fi un oraş turistic prin excelenţă, deşi obiectivele turistice nu lipsesc.

Fostă capitală a Imperiului Otoman (în secolul al XV-lea), Edirne a rămas o provincie liniştită, pînă la ocuparea sa de către ruşi, în 1829, urmînd mai apoi cotropirile bulgare, în 1913. Recuperat de către Enver Paşa în toamna aceluiaşi an, oraşul a fost din nou pierdut în faţa grecilor, şapte ani mai tîrziu, revenind Turciei după doi ani, în 1920.

Cu toate acestea, în pofida greutăţilor şi a tuturor asalturilor străine, oraşul nu şi-a pierdut în nici un fel identitatea.

O identitate ce răzbate în atmosferă, din viaţa de zi cu zi, dar şi din arhitectura clădirilor şi a moscheilor sale renumite – Edirne fiind considerat chiar „oraş al moscheilor“. Cea mai frumoasă, moscheea Selimiye, capodopera faimosului arhitect otoman Mimar Sinan, a fost construită între 1569 şi 1574, pentru sultanul Selim al II-lea. Considerată „cel mai înalt edificiu“ al arhitecturii otomane, moscheea impresionează în primul rînd prin „domul plutitor“, după cum mai este denumită cupola cu diametrul de 31 de metri, aflată la o depărtare ameţitoare de sol, peste 40 de metri deasupra podelei, o cupolă sprijinită de opt stîlpi gigantici, dispuşi în cerc. Într-adevăr, cînd te afli în centru şi priveşti în sus, ai senzaţia de infinit, nereuşind să-ţi dai seama, să atingi acel punct vizual care reglează în minte distanţa.

Traversînd curtea imensă a complexului, este imposibil să nu remarci şi numărul mare de pisici şi, dacă ai noroc să dai peste vînzătorul tuciuriu de „macun“ – cel care, în straie tradiţionale, îţi pregăteşte o acadea „instant“, din şapte feluri de şerbet de fructe –, vei putea afla şi legenda Muezzei, îndrăgita pisică a profetului Mohamed. Povestea vînzătorul că, într-una din zile, pregătindu-se să meargă la rugăciune şi intrînd în iatac, profetul şi-ar fi găsit pisica dormind pe una dintre mînecile hainei. De dragul ei, ca să nu o trezească, a ales să-şi taie haina, plecînd la rugăciune fără o mînecă. Cît timp a povestit, într-o engleză „corporală“, cu o îndemînare fascinantă, vînzătorul îţi va şi fi făcut acadeaua multicoloră, o va fi trecut prin miezul unei lămîi, şi te va fi „uşurat“ de 5 lire turceşti (echivalentul a 10 lei). Un preţ destul de piperat, dar bănuind că vine la pachet cu povestea pisicii profetului Mohamed, pleci spre bazar, cu un zîmbet mai degrabă amuzat.

Vînzătoarele de săpun

Bazarul turcesc este o instituţie în sine. Atît un loc turistic, cît şi unul utilitar, aici făcîndu-şi cumpărăturile zilnice majoritatea localnicilor. În bazarele din Edirne însă, pe lîngă tarabele pline cu pantofi, haine, dulciuri, mirodenii, obiecte de mercerie sau suveniruri, există ceva distinct, un produs care spune altă poveste, o poveste despre o tradiţie aproape pierdută.

Cînd ne-a strigat – Feyza, femeia cu ochi migdalaţi, îmbrăcată în haine lungi, îmbiindu-ne către taraba ei –, puţin a fost să nu trecem mai departe. Rafturile pline pînă la refuz cu fructe – de plastic, am crezut, uşor uimiţi de abundenţa lor – s-au dovedit a fi purtătoarele produsului tradiţional din Edirne. Săpunurile parfumate, în formă de fructe – aveam să aflăm –, nu sînt o găselniţă modernă, iar povestea lor începe în urmă cu sute de ani, cînd maeştrii parfumieri ai curţii modelau manual micile bijuterii cosmetice, în primul rînd pentru Sultan şi pentru haremul său, apoi pentru oficialii străini.

Modelate în formă de mere, piersici, struguri, gutui, smochine, lămîi, aceste săpunuri au fost principalul produs comercial în secolul al XIX-lea, fiind considerate bazele cosmeticelor din plante. Căci săpunurile de Edirne sînt făcute din săpun natural, topit şi amestecat cu ulei de trandafir şi esenţe de fructe, după care sînt modelate în toate formele de fructe pe care ţi le poţi imagina.

Dar purtătorii tradiţiei, dintre care cîteva nume celebre – Mehment şi Basri Ergörsel, sau Resat, dar şi cea care se pare ar fi fost ultima păstrătoare a reţetei originale, Selahattin Usta – s-au dus în timp şi, fără intervenţia statului, meşteşugul ar fi fost cu siguranţă pierdut. Chiar dacă acum le găseşti pretutindeni în Edirne – ne povesteşte vînzătoarea, a fost o perioadă în care tinerii nu mai erau atraşi de învăţarea tradiţiilor, manufacturarea celebrelor săpunuri fiind pe cale de dispariţie.

S-au organizat însă cursuri pentru femei – căci azi e un meşteşug exclusiv feminin, şi multe dintre locuitoarele casnice şi-au dat seama de sursa de venit importantă pe care aceste săpunuri le-ar aduce-o. Feyza este una dintre cele multe care au urmat acest curs, cu durata de un an. Spune cu mîndrie că a ajuns chiar să-şi susţină familia financiar, făcînd şi un lucru care îi place.

Pentru că, deşi, la prima vedere, săpunurile par ceva de plastic, cu un uşor aer kitsch, apropiindu-te, ştiind că fiecare este produs manual, perspectiva se schimbă. Începi să simţi mîna care sapă un striu sau adaugă o pată de culoare pe o gutuie „uşor fanată“. Fiecare săpun are „personalitatea“ lui. Unele sînt „necoapte“, altele uşor „bătute“.
Pentru decorarea unui „fruct“ stai cîteva zeci de minute, iar preţul de vînzare este de o liră turcească. Aproximativ doi lei.

O salutăm pe Feyza, cumpărăm multe fructe de săpun şi ne adîncim înspre străduţele şi viaţa din Edirne.

Poveştile oraşului

Pe străduţe trece un vînzător ambulant de cireşe şi caise. Face un scurt popas, pe un scaun, la o cîrciumioară. Afară e cald, aşa că îşi şterge fruntea cu o batistă. Cîrciumarul îl vede, îi face un semn băiatului de prăvălie şi, pînă i se aduce ceaiul vînzătorului, iese la o tacla. Între timp, pe cînd îşi trage sufletul, o doamnă cercetează fructele. Pipăie cîteva, după care se îndepărtează, fără să cumpere. Vînzătorul o priveşte tăcut, se ridică, îşi verifică uimit marfa, apoi se aşază la loc. Scena se repetă cu un alt trecător. Vînzătorul e din ce în ce mai intrigat, se ridică, de data asta definitiv, începe să-şi reevalueze marfa, făcînd selecţie drastică de boabe, boscorodind, cu o uşoară obidă, fructele care par hotărîte să-i strice ziua. Totul se termină cu un client care îi cumpără, fără să comenteze, cîteva kilograme.

Puţin mai departe, o femeie cu o copilă se aşază, pentru cinci minute, să se odihnească sau să aştepte pe cineva. Vînzătorul iese imediat şi le dă celor două un ziar. Să nu se murdărească.

La o terasă, spre seară, o terasă uşor dosită în spatele unei clădiri, se pune, ad-hoc, de o „petrecere“. Doi pensionari, lăutari de circumstanţă – unul cu o tamburină, altul cu o lăută – întreţin ritmul, iar mesenii se lasă cuprinşi de viaţa bună. Încep să danseze, perechi, perechi, rămînînd la sfîrşit doar bărbaţii. Care se dezlănţuie.

Încet-încet se lasă noaptea. Străzile sînt încă pline de oameni, fie că ies să stea pe băncile sau scaunele din stradă, goniţi de canicula din case, fie sînt vînzători de kokoreci sau fructe. Ne oprim să luăm apă de la un chioşc.

„România?“ Turcul îşi atinge cu mîna dreaptă inima şi începe să ne povestească. Pe vremuri, înainte de Revoluţie, a avut un restaurant la Braşov. Dar a venit Revoluţia, s-a tras mult, n-avea el nevoie de aşa ceva. S-a hotărît să plece. La graniţă a plătit 500 de dolari ca să poată ieşi. Şi ne mai povestea turcul şi de Daniela, „cok guezel“, românca care i-a rămas la inimă.

Peste tot, recunoşti timpul de altădată – un loc care îţi reactivează imagini cunoscute doar din amintirile bătrînilor sau din poveştile literaturii antebelice. Recunoşti mahalaua, plină de culoare şi normalitatea tihnită a unui Bucureşti de odinioară, în care oamenii îşi trăiesc viaţa „în exterior“. Edirne este un oraş care povesteşte mult, iar poveştile sale au mai tot timpul cîte un tîlc. 

Foto: S. Giurgeanu