Cine ne reînvaţă viitorul?

La mai bine de 20 de ani de democraţie, aleasă ţară europeană, cu statut de membru cu drepturi egale, parcurgînd un drum care ar fi putut duce mult mai departe, România nu are, încă, o stabilitate reală, suferind de o criză identitară profundă, o criză pe care se brodează lipsa de perspective, neimplicarea şi, de cele mai multe ori, renunţarea la viitor. Debusolaţi de prea multe tranziţii şi reforme, deziluzionaţi de un prezent care pare că le anulează orice şansă la viitor, românii devin din ce în ce mai individualişti, se delimitează unul de celălalt, ajung să trăiască în turnuri de fildeş, ignorînd posibilităţile de implicare. Neîncrederea şi blazarea au dus, în timp, la o realitate în care proverbiala căruţă trasă în mai multe direcţii apare din ce în ce mai mult ca simbol al ţării în care trăim. Care este soluţia şi cine sînt cei care doresc să ne reînveţe viitorul?

Ce înseamnă dezvoltarea comunitară?

Cînd i-am contactat pe cei de la World Vision, propunîndu-le un interviu despre activitatea lor, am simţit, în spatele căldurii cu care m-au primit, o uşoară surprindere: „Cum se face – m-au întrebat – că am ajuns să scriu despre ei?“ „Sînteţi – am răspuns – una dintre cele mai importante organizaţii din România şi una dintre cele mai vechi, chiar dacă, în ciuda programelor naţionale impresionante pe care le derulează, nu caută neapărat şi vizibilitatea publică.“

„Fondurile de care dispunem – mi-a mărturisit atunci Cătălin Andrew Popa, directorul naţional al World Vision România – sînt îndreptate, în primul rînd, spre proiectele pe care le desfăşurăm, nu pentru publicitate.“

Chapeau – m-am gîndit, mai ales că despre World Vision puţină lume ştie că a fost printre cele cîteva asociaţii umanitare care au venit în România înainte de Revoluţie. Adică în 1977, imediat după cutremurul din martie, World Vision a fost prezentă cu ajutoare pentru sinistraţii calamităţii. Nu au putut rămîne atunci, dat fiind dublul standard, care nu era agreat de un sistem comunist: căci era vorba despre o fundaţie creştină (înfiinţată în anii ’50, de către un misionar american, pentru a oferi ajutor orfanilor afectaţi de războiul din Coreea) şi, pe deasupra, mai erau şi străini.

S-au întors însă imediat după Revoluţie, fiind printre primele fundaţii şi organizaţii de ajutor umanitar care au venit atunci în ţara noastră.

„Cea mai mare problemă la începutul anilor ’90 – îmi povesteşte directorul World Vision România – era cazul copiilor instituţionalizaţi. Misiunea noastră în acea perioadă s-a axat, aşadar, pe protecţia copilului, pe crearea unui sistem de protecţie mai bun şi pe dezinstituţionalizare, o reformă la care am lucrat, de-a lungul timpului, împreună cu Guvernul, şi pentru care ne-am implicat activ.“

În timp, programele organizaţiei s-au diversificat, iar în 1997, începînd cu implementarea primului program de dezvoltare comunitară, la Iaşi, organizaţia a impus, pentru prima dată în România, conceptul de „dezvoltare care transformă“.

„Dezvoltarea comunitară este foarte greu de înţeles, fiind un concept care se ramifică pe mai multe direcţii, depinzînd mereu de problemele fiecărei comunităţi în parte. Aspectele pe care noi le urmărim se referă la procesul educaţional din comunitate, accesul la activităţi economice şi probleme care au de-a face cu protecţia copilului.“

Ce loc ocupă azi dezvoltarea comunitară în proiectele fundaţiei? „Este motorul principal. Viaţa şi comunitatea transformată reprezintă, de altfel, şi motto-ul sub care World Vision îşi desfăşoară, în prezent, proiectele. Protecţia copilului rămîne nucleul, fiind tema noastră macro, însă canalul principal, modul cum ne desfăşurăm activitatea, este programul de dezvoltare comunitară.“

Proiectele, care vizează cele patru mari direcţii de acţiune ale organizaţiei – educaţia, sănătatea, dezvoltarea economică şi formarea spirituală – urmăresc prevenirea abandonului şcolar, îmbunătăţirea condiţiilor de studiu în şcolile şi grădiniţele rurale, cursuri sanitare, chiar sprijin sanitar pentru familiile aflate în situaţii financiare precare (medicamente, investigaţii, spitalizare, tratament), dar şi sprijinirea dezvoltării micilor afaceri, pregătirea micilor fermieri. În prezent, aceste proiecte se desfăşoară în peste 200 de comunităţi rurale – în Cluj, Constanţa, Dolj, Ialomiţa, Iaşi şi Vîlcea.

„Încercăm să răspundem nevoii comunităţii de a se transforma şi, în cadrul acestor proiecte de dezvoltare comunitară, efectul intervenţiei se răsfrînge mai mult asupra copiilor care provin din familiile vulnerabile social. Şi, cu toate că anul acesta avem 20.500 de copii beneficiari direcţi, la activităţile educative formale şi informale din şcoli sau cluburi, numărul copiilor care participă este mai mare; în prezent, avem 26.000 de copii.“

Dar, deşi beneficiarii direcţi sînt copiii, proiectele de educaţie în care sînt implicaţi părinţii nu se limitează doar la problemele legate de sănătate, drepturile copiilor sau responsabilizare civică, ci îi direcţionează înspre lucruri legate de meserii, fiind şi un soi de „reinventare“. „În aceste cursuri, participanţii învaţă meseriile pierdute din lumea satului. În 2012, au fost peste 1100 de participanţi, beneficiari direcţi în proiecte de agricultură şi dezvoltare rurală, învăţînd meserii noi sau perfecţionîndu-se în apicultură, creşterea animalelor, procesarea tradiţională a fructelor şi a legumelor.“

Aflu că, pe lîngă traininguri, participanţii au primit pachete tehnologice pentru a iniţia o activitate economică, unii dintre ei urmînd şi cursuri de management sau făcînd schimburi de experienţă, fiind sprijiniţi să acceseze fonduri UE individuale sau pentru asociaţiile pe care le-au format.

Ce au însemnat toate aceste proiecte pentru oamenii din comunităţile prinse în program? Mulţi dintre ei mărturisesc că, în momentul în care reprezentanţii World Vision România au venit şi le-au prezentat programul, au fost „destul de reticenţi“. Nu ştiau ce anume vor acei oameni de la ei. „Pe parcurs, însă, au învăţat să lucreze unii cu alţii, să colaboreze, iar la un moment dat ni s-au deschis, înţelegînd că este vorba, de fapt, de responsabilitatea lor de a se ocupa de copiii şi de comunitatea lor, că nu este responsabilitatea statului sau a World Vision s-o facă. Din punctul acesta de vedere, la încheierea proiectului din judeţul Iaşi, putem spune că am reuşit să atingem această ştachetă referitoare la transformarea comunităţii.“

Totuşi, lucrurile nu se pot întîmpla atît de simplu, şi în nici un caz peste noapte. Pe teren, munca nu este uşoară. Lucrezi cu oameni care nu sînt învăţaţi să coopereze unul cu altul. Trebuie să te lupţi şi cu neîncrederea existentă la început în comunităţi faţă de cei care vin să te înveţe ceva.

Cît despre reticenţa românilor de a crea asociaţii, Cătălin Popa îmi mai spune că moştenirea comunistă, în care naţionalizările au distrus comunităţi şi destine, atîrnă încă foarte greu.

„Ne-a luat mult timp să-i convingem să se asocieze, să-şi pună terenurile împreună, să aibă cheltuieli comune etc. Dar am reuşit. Ne dorim ca oamenii din aceste comunităţi să poată avea speranţa la o zi mai bună mîine, încrederea că pot face schimbările ei înşişi, că nu e nevoie să vină cineva din afară să-i ajute, că ei îşi pot crea propriul viitor.“

Vorbind de viitor, mi se spune că proiectele World Vison se desfăşoară pe termen lung şi foarte lung. „Trebuie să înţelegeţi că durează mai mult de zece ani pentru ca o comunitate să treacă printr-un proces real de transformare internă. În 2013, continuăm proiectul de dezvoltare comunitară. Lucrăm cu liderii comunitari, prin grupuri de iniţiativă. Planul acesta de dezvoltare vine, în primul rînd, din prisma comunităţii. Încercăm să-i ajutăm să-şi descopere şi să-şi identifice probleme pe care altfel, probabil, nu le-ar fi observat, cum ar fi, de exemplu, abandonul şcolar. Veţi fi surprinşi ce schimbare de mentalitate are loc după cîţiva ani, în care dezvoltăm proiecte pentru a-i convinge pe oameni de importanţa educaţiei. Dacă înainte, pe primul plan era bunăstarea familiei pe termen scurt, acum priorităţile se schimbă radical, iar nevoia copilului de a primi o educaţie bună are întîietate. De fapt, îi învăţăm şi reuşim să-i facem şi pe cei din comunitate să gîndească pe termen lung.“