Bucureştiul explicat străinilor

În urmă cu ceva vreme publicam un reportaj despre o după-amiază petrecută în capitala Austriei, o după-amiază în care am descoperit Viena drept un oraş fabulos prin normalitate, unde totul pare a fi la locul său, nimic nu e prea mult sau prea puţin. Nimic ostentativ. Este acel oraş al zilelor de duminică, cu clădiri perfecte, cu străzi impecabile şi cu oameni care par a fi mereu îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Entuziasmul călătorului de ocazie pe care îl manifestam în acel articol a fost însă temperat de către un cititor care a întrebat, probabil cu o uşoară ţîfnă: „Dar de ce nu scrii aşa ceva şi despre Bucureşti?“. O întrebare la care, recunosc, aş putea găsi multe răspunsuri – toate defensive, dar care mi-a rămas în minte nu ca o toană „patriotică“, ci mai degrabă ca o provocare. Căutînd o disociere de statutul de bucureşteancă get-beget şi de multele hibe ale Capitalei noastre, am încercat un experiment: să trăiesc o după-amiază în pielea cuiva care întîlneşte Bucureştiul (şi România) pentru prima oară şi care porneşte la drum cu toată bunăvoinţa pe care ţi-o dă entuziasmul descoperirii.

Obiective de bifat

Dacă întrebi un bucureştean care ar fi locurile pe care merită să le vezi ca turist novice prin Capitala României, acesta, cel mai probabil, va ridica la început, instinctiv, din umeri. Se pare că atunci cînd vine vorba de obiective turistice ale oraşului lor, bucureştenii nu prea au multe de povestit. Se însăilează totuşi, cu greu, un fel de traseu turistic. Casa Poporului sau – după numele său postrevoluţionar – Palatul Parlamentului e primul obiectiv la care vei fi trimis. „Merită?“ – întrebi, spunînd că în Bucureşti stai destul de puţin timp şi vrei să prinzi cît mai multe din „culoarea“ locală. Merită, nu merită, trebuie văzut – ţi se va răspunde, căci e un „ceva“ despre care se tot vorbeşte, fie printre românii care vin pentru prima oară în Bucureşti, fie printre străini. Ţi se vor înşira în continuare cîteva statistici ale clădirii, dintre care reţii că, după Pentagon, e a doua clădire administrativă din lume ca suprafaţă.

„O clădire impresionantă“ sau „un loc care aminteşte de ambiţiile măreţe ale românilor de dinainte de Revoluţie“ – sînt doar cîteva dintre descrierile clădirii, descrieri postate pe blogurile tinerilor români. Părerile sînt aici radical împărţite, căci cei mai în vîrstă au o repulsie totală în ceea ce priveşte clădirea şi istoria ei.

Dar să începem cu începutul. Preţurile pentru vizitare variază în funcţie de tipul turului pe care vrei să-l urmezi: de la 15 lei (adică în jur de 3 euro), un tur „panoramic“, care oferă accesul către terasa imensei clădiri, sau 45 de lei (10 euro), un tur complet care include sălile deschise publicului, terasa şi subsolul.

Practic, din afară, pare o clădire mai mult hidoasă decît impresionantă, în care stilurile se încalecă unul pe altul, şi care poate fi de fapt descrisă printr-un singur cuvînt: megalomanie. Construită în anii ’80, oficial ca adăpost pentru instituţiile statului, destinaţia sa reală era de „palat personal“ al lui Nicolae Ceauşescu. Continuînd să străbaţi sălile enorme, mai afli şi că, pentru construirea ei, s-a demolat cea mai mare parte a Centrului Vechi al Bucureştiului, adică peste 30 de mii de locuinţe, 19 biserici ortodoxe, 6 sinagogi şi 3 biserici protestante. Şi dintr-odată îţi pare că pe culoarele prelungi şi reci, care se intersectează haotic, ca într-un labirint monstruos, deşi luminate din plin, vezi fantomele celor strămutaţi, trecînd mute şi palide prin palatul demenţial. Şi cu cît te afunzi în ceea ce aduce mai mult a cavou, cu atît dorinţa de a continua întregul tur se estompează şi ceri ghidului bucureştean să te scoată cît mai rapid la aer şi să te îndrume spre ceva mai vesel, mai optimist. Mai fără fantome.

După alte cîteva lungi clipe de gîndire, privirea bucureşteanului se luminează brusc, de parcă revelaţia pe care tocmai a avut-o este exact lucrul de care ai nevoie pentru a lua o bucăţică din frumosul Bucureştiului. „Cum de nu m-am gîndit de la bun început?“ te întreabă retoric, continuînd: Muzeul Ţăranului Român.

Deşi nu eşti prea încîntat de ideea de muzeu (timpul se scurge destul de rapid şi-ţi dai seama că aproape o jumătate de zi n-ai făcut decît să vezi ceva monstruos şi inutil), accepţi, convins mai mult de entuziasmul ghidului de ocazie, să vizitezi acest muzeu.

MŢR-ul (prescurtare care sună mai mult a alint) este într-adevăr ceva ce merită văzut. Nu e un simplu muzeu (oamenii – de la curatori la vizitatori sau simpli trecători – par că realmente îl iubesc, vorbind despre el nu cu simpatie, ci cu un drag autentic), ci un spaţiu alternativ. Pe lîngă clădirea principală, care găzduieşte colecţii de artă naţională – valoroase, aveam să aflu –, există Clubul Ţăranului (o terasă-bar unde se desfăşoară diferite evenimente culturale), un cinematograf, dar şi tîrguri de artizanat, organizate la fiecare sfîrşit de săptămînă.

Muzeul este împărţit în două secţiuni: la parter colecţiile sînt grupate sub tema „legea creştinească“, unde există colecţii de icoane, cruci, dar şi rame de ferestre încrustate cu motive creştine (precum şi o sală de şcoală ţărănească de pe vremuri, cu pupitre prelungi de lemn). La etaj, reunite sub titlul „legea vieţii“, găseşti veşminte naţionale, puternic colorate, unelte de muncă (roţi de lemn autentice, vase de ceramică sau mese de lucru), precum şi sala minorităţilor din România.

Dar muzeul nu oferă acces doar la fragmente de istorie românească. Pe terasa clubului, unde adăstezi după prelunga vizitare, tragi cu ochiul la lume, la prezentul bucureştenilor: majoritatea fumează, fie că sînt tineri (şi chiar adolescenţi), vioi, vorbăreţi, îmbrăcaţi uşor ostentativ, dar şi bătrîni care stau la taclale, în timp ce beau bere sau vin şi mănîncă un soi de mezze româneşti – despre care afli că nu sînt tocmai specifice României, ci mai mult zonei balcanice. Un singur fel mi se spune că este 100% autentic: un soi de amestec de mămăligă (cunoscută în străinătate drept polenta) cu brînză sărată şi smîntînă.

Dar cum timpul trece, propui ghidului tău să te ducă şi într-un parc. Aici, pentru prima oară, ghidul nu are nici un dubiu şi îţi dă, automat două variante: Cişmigiu sau Herăstrău. Zîmbeşti puţin la ideea că o Capitală europeană propune turiştilor doar două parcuri, însă eşti liniştit (întrucîtva): ţi se spune că mai sînt şi altele (două sau trei), dar nu sînt prea „turistice“.

Cişmigiul, opus ca direcţie Herăstrăului, se află chiar în centrul oraşului (celălalt aflîndu-se înspre partea de nord, spre periferie) şi e descris de majoritatea locuitorilor a fi „mai cochet“. Este un parc mic, care îţi dă senzaţia de uşoară claustrofobie, presărat isteric cu toalete ecologice, cu un oarecare farmec: alei întortocheate, statui ascunse de verdeaţă, poduri de piatră, şi o senzaţie de parfum din alte vremuri. Cu toate astea, nu-ţi poţi înfrîna o altă senzaţie: aceea că te afli într-un soi de dulap, în care sălăşluiesc laolaltă veşminte haute couture şi haine de mîna a doua.

Cu Cişmigiul la activ, ziua s-a cam terminat, căci Bucureştiul, deşi un oraş relativ mic, din cauza aglomeraţiei nu permite prea mult timp de hoinărit, mai ales dacă obiectivele nu sînt situate unul lîngă altul. Taxiurile sînt ieftine (dacă luaţi unul de firmă, şi nu taxiuri-fantomă), preţul pe kilometru fiind cam 30 euro-cenţi, însă la orele de vîrf riscaţi să parcurgeţi şi 2 kilometri în două ore.

Puteţi lua metroul, o alternativă valabilă, trenurile succedîndu-se la un interval de aproape zece minute, iar staţiile fiind relativ apropiate. Bineînţeles, dacă optaţi să nu vă depărtaţi de centru, căci cartierele mărginaşe sînt vitregite în totalitate de mersul subteran.

Ar exista şi posibilitatea autobuzelor şi tramvaielor, însă, în afara faptului că aici aşteptaţi enorm de mult în staţii (fără să aveţi la dispoziţie un orar al sosirilor), înghesuiala din ele, la care se adaugă îmbrînceala şi sfatul ghidului bucureştean de a vă ţine strîns de geantă, sînt motive serioase de a elimina această posibilitate.

Oamenii şi strada

Bifînd doar trei „obiective“, ca turist străin de Bucureşti te încearcă o oarecare frustrare. Asta a fost tot? Simţi că-i provoci o mare tristeţe ghidului, dar parcă nu-ţi vine să crezi că a trecut aproape o zi şi, dintr-un oraş străin, ai rămas doar cu imaginea unui memento al comunismului în plin Centru, cu un muzeu şi cu un parc despre care crezi cu tărie că a fost fermecător. În alte vremuri.

Atunci, alături de amicul de promenadă, te laşi ghidat pe străzi, înspre Centrul Vechi – locul unde ţi se spune că este concentrată toată distracţia.

Treci pe un bulevard zgomotos în care claxoanele maşinilor se îmbină cu urletele muncitorilor (peste tot în Bucureşti găseşti minişantiere) şi cu lătratul agresiv al cîinilor vagabonzi (denumiţi generic „ai străzii“). Clădirilor, care străjuiesc bulevardul, de o parte şi de alta, deşi au scăpat de demolările comuniste, timpul, lipsa de bani şi de interes le-au urîţit faţadele, îmbătrînindu-le înainte de vreme. Treci şi prin faţa Universităţii, o clădire frumoasă, dar pe care nu o poţi dibui prea bine tocmai din cauza degradărilor. Este situată faţă în faţă cu Teatrul Naţional, aflat în renovare de ceva vreme, pe care, deci, îl ratezi. Atenţia cade totuşi pe grupul de statui din bronz, din faţa lui. „Personajele lui Caragiale“ – ţi se răspunde, Caragiale fiind unul dintre cei mai apreciaţi dramaturgi români. Continui drumul spre Centrul Vechi, sau Lipscani, pe un alt bulevard pestriţ, cu mult praf, vitrine încărcate, magazine de lux, lîngă boutique-uri ieftine, chioşcuri de ziare şi case de amanet. Îţi pare un amestec ciudat de Occident şi Orient, în care oricine îşi poate asuma orice rol doreşte.

Vorbind de roluri, Lipscaniul pare o autentică scenă de teatru. Pe străduţele înguste, într-o aglomeraţie colorată, trec domnişoare graţioase, cu rochii scurte şi decoltate, mergînd cu greu pe tocuri înalte, tineri gălăgioşi şi uşor ostentativi, domni spilcuiţi, la costum, care vorbesc continuu la mobile (în Bucureşti observi preocuparea oamenilor de a folosi telefoanele mobile sau tabletele). Printre ei, copiii romi aleargă, în picioarele goale şi aproape dezbrăcaţi, deranjînd mesele teraselor, cerşind sau jucîndu-se cu cîinii vagabonzi. Din cînd în cînd, vezi şi cîte un vînzător de covrigi (un soi de gustare ambulantă românească, cercuri de cocă sărată coaptă în cuptor şi presărată cu sare sau boabe de mac).

Toţi mişună, ca şi cum ar aşteapta şi ar căuta în acelaşi timp ceva, altceva decît un loc liber la o masă, mergînd parcă în cerc, precum peştii dintr-un acvariu.

Dacă aveţi noroc, puteţi urmări toate acestea în lumina de după-amiază, acea lumină blîndă şi dulce ca mierea pe care în Bucureşti o vezi parcă mai altfel decît în alte părţi.

Căci dacă vitregitului oraş – despre care se spunea odinioară că ar fi fost „micul Paris“ – demolat sălbatic şi de ideologia comunistă, dar şi de lăcomia postdecembristă, i s-a luat orice demnitate, lumina de după-amiază vine ca un soi de liant, ca o compensaţie naturală în care pînă şi hîdele blocuri socialiste, dar şi bătrînele case ajung, obosite de atîta înverşunare, la o pace de cîteva zeci de minute.

Foto: L. Muntean