Poveşti şi oameni din Istanbul

Zilele acestea Turcia ţine capul de afiş al agenţiilor de ştiri. Cînd în bazinul maritim disputat între Ciprul grecesc şi partea ocupată de turci s-au descoperit bogate zăcăminte de gaze naturale, Turcia şi-a asumat rolul de parte ocupantă, cerîndu-şi „birul“, luînd partea Ciprului de Nord în afacerea exploatării zonei, reuşind să mai învîrtească astfel, încă puţin, cuţitul în rana deloc cicatrizată a problemei cipriote. Iar decizia vine în contextul în care, în 2012, preşedinţia Uniunii Europene va reveni Ciprului.

Conjunctura problematică a întregii politici externe în care Turcia este antrenată a fost dublată şi de problemele interne. Kurzii au revenit în atenţia publică, revendicînd, prin atentatele recente, dreptul la independenţă şi identitate. Şi nu a trecut mult de la începutul atentatelor, că o calamitate naturală, cutremurul de 7,2 grade pe scară Richter, a zguduit, la propriu, partea estică a Turciei, regiunea Van, regiune prin excelenţă kurdă. Inutil a mai aminti de vocile, mai mult sau mai puţin religioase, care au făcut, inevitabil, conexiuni între cele două – atentate şi cutremur.

Cutremurul în sine a dat naştere unor situaţii delicate pe plan oficial. Israelul, de pildă, aflat acum în conflict direct cu Turcia, a anunţat că va trimite ajutoare sinistraţilor cutremurului, ajutoare pe care Turcia iniţial le-a refuzat. Doar după ce guvernul de la Ankara a retractat refuzul, acceptînd oferta, Israelul a trimis ajutoarele, grăbindu-se totuşi să declare că prin acest gest nu trebuie să se înţeleagă nimic mai mult decît un simplu ajutor umanitar. Disputele între cele două state vor merge, deci, şi în continuare, în paralel.

Pe acest fundal, plin de problemele externe şi interne ale unei ţări-cheie în politica globală de azi, am luat pulsul Istanbulului, neoficiala capitală a Turciei, prin glasurile cîtorva oameni întîlniţi în uriaşa metropolă.                                                             

O zi în depărtatul Istanbul

Populaţia Istanbulului, luînd în calcul şi regiunile periferice, depăşeşte populaţia României. Din cauza migrării unor mase de oameni veniţi din regiunile de sud-est, regiuni sărace ale Turciei, astăzi metropola se întinde pe o distanţă de 2481 de km2. Iar realitatea din spatele cifrelor face ca un călător dornic de a cunoaşte în intimitate oraşul să fie nevoit să-şi prelungească sejurul înspre aproape un an. Căci Istanbulul, cu toate poveştile sale, nu se oferă turistului obişnuit, nu se desfăşoară celui ajuns aici într-o simplă vacanţă. Poţi doar, dacă ai noroc, şi te îndepărtezi de zonele turistice ale moscheilor din Sultanahmet şi te pierzi pe străduţele lăturalnice ale cartierelor conservatoare, să-i descoperi cîteva dintre multele sale poveşti.

„Turcii încă îşi caută identitatea!“ ne spune domnul Mayer, patronul unei cafenele din cartierul evreiesc Balat. Au fost multe scindări politice şi multe rupturi între oameni (referindu-se aici, bineînţeles, şi la episodul expulzării grecilor), pentru ca acum să li se ceară să devină dintr-odată europeni, fără să ştie de fapt cine sînt ei în esenţă. Căci Turcia este pînă la urmă un stat musulman, a cărui aderare va schimba cu totul istoria Uniunii Europene, un stat care nu se poate lăsa pradă mirajului european, fără a avea o plasă de siguranţă. Drept pentru care Ciprul, în opinia sa, joacă acest rol. Ocuparea părţii de Nord a Ciprului, recunoaşterea Republicii turce a Ciprului de Nord este, dacă vreţi, un soi de chezăşie pentru acordarea respectului pe care statul turc îl cere. Căci, deşi majoritatea populaţiei îşi doreşte integrarea în Uniune, statul nu este dispus totuşi să accepte compromisuri extreme. Turcii sînt, pînă la urmă, în ciuda nelămuririi identitare, un popor naţionalist, şi, deşi indulgenţi şi respectuoşi faţă de credinţa celuilalt, cît timp celălalt îi recunoaşte suveranitatea, au păstrat de-a lungul timpului un soi de mîndrie patriotică. (Iar aici îmi vin în minte imagini ale acestei indulgenţe îmbinate cu naţionalismul: de la portretul lui Atatürk, agăţat în biroul oficial al Patriarhiei Ortodoxe din Fener, la suvenirurile cu Nastratin Hogea sau steaguri ale Turciei vîndute în incintele bisericilor bizantine.)

Vorbind însă de integrarea în Uniune, povestesc, la rîndul meu, cum revenind spre casă, din Turcia, trecînd în Bulgaria, apoi înspre România, am de fiecare dată impresia că m-am întors, de fapt, din Europa înspre o zonă non-europeană. Amintesc de majoritatea detaliilor pe care le observi cu ochiul liber, în întreaga Turcie, detalii care ţin cumva şi de impunerile europene. De la infrastructura extraordinară la interzicerea fumatului în spaţiile publice.

„Una este ceea ce arăţi, şi alta – ceea ce simţi“, zîmbeşte însă mucalit domnul Mayer, arătîndu-ne în spatele cafenelei o inscripţie anti-Israel. O inscripţie făcută fără îndoială de către nişte puşti teribilişti, care n-au nici o legătură cu antisemitismul, căci, la cei 56 de ani ai săi, el nu a avut niciodată vreun conflict religios în Istanbul şi nici nu crede că va avea. Nu are de ce.

Plecăm să explorăm mai departe uliţele şi mahalalele din Fener, unul dintre cartierele mai conservatoare ale districtului Fatih, străduţe arhaice, pietruite, care şerpuiesc în pantele abrubte ale dealurilor oraşului. Aici te pierzi de mulţimea turistică, te afunzi în viaţa reală a metropolei. Prăvălii de mirodenii, pieţe fabuloase, agitaţia zilnică a locuitorilor prin care observi din ce în ce mai multe femei acoperite. Deşi o tînără studentă întîlnită cu cîteva zile mai înainte, la un marş pro-comunism pe aglomeratul Istiklal Cadessi (zona pietonală din Taksim şi decor desăvîrşit al cosmopolitanismului, în care găseşti de la galerii de artă la cinematografe, cluburi şi baruri de homosexuali), ne-a atras atenţia că vălul islamic nu mai e de mult doar o cutumă, ci a devenit, în ultima vreme, un soi de modă printre tinerele musulmane. Iar asta nu are nimic de-a face cu tendinţele politice ale guvernului de la Ankara, ci mai degrabă cu tendinţele cat-walk-ului. Bineînţeles, a trebuit să o credem pe cuvînt, de vreme ce un vox printre tinerele purtătoare de pardesie lungi şi eşarfe pe cap era destul de greu de imaginat.

Cum destul de greu de imaginat pare a fi şi următoarea scenă, la care am asistat, plini de o bucurie copilăroasă. Într-o mică bodegă de cartier – doi clienţi, la o masă, aruncîndu-şi prieteneşte replici vesele, gălăgioase, pline de reproş amical. Unul, înalt, suplu, cu părul alb, ochi aprigi şi albaştri, savurînd un pahar de raki (ouzo-ul turcesc), provocînd în greceşte. Celălalt, uşor îndesat, cu părul încă negru, cu pielea arsă de soare, replicînd calm, dar ironic, în turceşte, sorbind tacticos din paharul său transparent de ceai.

Prieteni de o viaţă – aveam să aflăm –, ai căror părinţi au trecut prin tragedia anului 1923, cînd a avut loc schimbul de populaţie dintre Grecia şi Turcia, primul schimb forţat de populaţie al secolului al XX-lea. Astăzi, cei doi se consideră „istanbulezi prin excelenţă“, fără prea multe ambiţii şi opinii politice, doi oameni, doi prieteni. Dacă e să vorbească totuşi despre ce va fi să fie, îngrijorarea lor se răsfrînge mai ales asupra celor tineri, inoculaţi cu mesaje naţionaliste, care „în loc să-şi trăiască viaţa, trăiesc sloganurile politicienilor“.

Identitatea culturală

Seara am revenit la micul hotel din Sultanahmet unde eram cazaţi. De la intrare am fost întîmpinaţi de tînărul manager, Eran. Sprinten la vorbă, cu o engleză voit perfectă, uşor tupeist, managerul organizase ad-hoc o minipetrecere în curtea interioară a hotelului, la care îşi invitase toţi clienţii. Un muzician german, stabilit în Istanbul de cîţiva ani, soţia sa, turcoaică, un critic de artă american, emigrant de ani buni din Polonia, două italience – a căror menire profesională nu am dibuit-o – şi un canadian, liber-cugetător, liber-profesionist, liber pur şi simplu – după propria sa recomandare.

Discuţia s-a încins imediat ce au aflat că sîntem români. O ţară încă exotică, despre care aveam să aflăm că americanii cred una, europenii vestici – alta, iar canadienii – nu prea cred pînă la urmă nimic. Deşi tocmai canadianul ne asalta cu întrebările: dacă integrarea în Uniunea Europeană ne-a ajutat, cum ne-a ajutat concret, dacă ne-ar fi fost mai bine fără etc. etc. Canadianul părea realmente bucuros să afle cît mai multe detalii despre ţara noastră. Pe care o tot confunda, în repetate rînduri, cu Bulgaria, pînă cînd muzicianul german a intervenit, uşor jenat, dar ferm, atrăgîndu-i atenţia. Reacţia canadianului a fost doar puţin uimită, întrebînd inocent dacă e atît de mare diferenţa între cele două ţări. Diplomat, americanul a început să vorbească de cultură, despre simpozioanele la care a asistat în Timişoara şi la Cluj, spunînd că este clar o diferenţă culturală, dacă nu neapărat una socială – singura diferenţă care ar trebui să fie păstrată, în opinia sa, în cadrul Uniunii. Şi cum discuţia a alunecat către identităţile culturale ale ţărilor europene, tînărul manager a ţinut să-şi scoată tricoul, expunîndu-şi dintr-odată spatele tatuat – identitatea sa.

Avea întipărită în piele imaginea inconfundabilă a Sfintei Sofia, biserica bizantină transformată în moschee, apoi în muzeu.

Foto: S. Giurgeanu