Morile de vînt şi realitatea
- argument -
În ultima perioadă, voci din ce în ce mai vehemente se fac auzite în presă, pe Internet, în Piaţa Universităţii: vocile unui aşa-numit „activism în devenire“.
Dacă înainte de Revoluţie, activismul era propaganda politică, astăzi defineşte un soi de eferverscenţă tinerească, o voluptate a implicării cu orice preţ. De unde această atitudine, într-o ţară în care, pînă nu demult, lehamitea generalizată paraliza aproape orice implicare civică? Cînd a explodat mămăliga?
Cunoaştem prea bine perioada de după euforia Revoluţiei din ’89, cînd lunile şi anii care au urmat au dus în mod conştient la o stare de nepăsare. Motivele curgeau cu duiumul: cu speranţele înşelate, ridicam din umeri, căci aici nimic nu se va schimba, politicienii sînt toţi la fel, programele partidelor politice n-au, de fapt, nici o diferenţă substanţială, socialiştii, democraţii, liberalii, ecologiştii – toţi sînt, pînă la urmă, o apă şi-un pămînt. Lehamitea publicului începuse să reflecte nepăsarea politică, şi viceversa. „Ne-aţi furat Revoluţia“ – a fost, probabil, primul semnal al turnului de fildeş în care fiecare aveam să ne căutăm adăpost individual, departe de ceilalţi şi de statul cel hapsîn. Frustrările au început să se adune sub masca indiferenţei. Am început să căutăm vinovaţi. Am blamat lipsa unei societăţi civile. Dar eram reticenţi cînd un ONG real se afirma printr-un proiect (căci, nu-i aşa, cu siguranţă au avut un interes). Am aşteptat ajutor din afară. Dar, la o adică, noi nu ne vindem ţara. Am vociferat, indignaţi că „intelectualii“ nu se implică. Dar abia aşteptam apariţia publică a vreunui intelectual, ca să-i dăm la cap.
Am bîjbîit, astfel, ani de zile în propriul turn de fildeş, cerşind ajutor cu o mînă, refuzîndu-l cu cealaltă, umplîndu-ne pînă la refuz de această neputinţă autoindusă. Pînă cînd, „buba“ a început să crape. De aproape doi ani, oamenii au început din nou să protesteze. Să nu mai accepte rolul de victimă. Un rol asumat, de altfel, de ani de zile. Mulţi dintre cei care ies la mitinguri doresc să aibă un cuvînt de spus, îşi doresc să nu mai fie invizibili. Îşi doresc să nu se mai simtă mici şi neluaţi în seamă. Aşa că ies şi se agită şi demonstrează; uneori paşnic, alteori mai puţin. Şi nu mai ies doar pentru drepturi salariale; căci au prins gustul „principiilor“, al „ideilor“, al gîndirii pe termen lung. Al implicării active şi al unui ideal.
Există însă o problemă: activismul ad-hoc nu are o perspectivă unitară. Nu are coerenţă. Nu dispune de o bază informaţională, aruncînd totodată şi un soi de neîncredere asupra unei încercări lăudabile de ieşire din apatie. Între activismul comunist de ieri şi cel „hipsteresc“ de azi există o depărtare de mai bine de 20 de ani. Unii spun că e puţin şi că activismul real e abia la început, protestele stradale fiind un prim pas. Alţii spun că activismul real se înfăptuieşte deja, prin fapte, nu prin mitinguri.
Rămîne de văzut însă dacă vom alege să ne batem şi în continuare, visători, cu morile de vînt, sau dacă, relaxaţi, cu capul pe umeri, vom reuşi să susţinem şi să impunem un punct de vedere imbatabil, prin care să schimbăm problemele reale ale societăţii în care trăim. (Stela Giurgeanu)
Ilustraţie de Ion BARBU
