Poveşti alsaciene

Publicat în Dilema Veche nr. 454 din 25-31 octombrie 2012
Poveşti alsaciene jpeg

Pentru călătorul dornic, nu de turism, ci de inedit, Europa vestică - acea Europă "civilizată", pe care o cunoştem inevitabil turistic şi care, în ciuda diferenţelor cultural-istorice, poartă deja patina uniformizării - rareori mai poate stîrni trăirea descoperirii. Dar tocmai în mijlocul acestei Europe "aşezate" există locuri, "insule" care, deşi turistice azi în mare parte, poartă în sine mai mult decît un simplu obiectiv de bifat, frumuseţea lor fiind dublată de o istorie grea, ale cărei complicaţii transcend şi azi prezentul. Un asemenea loc este regiunea estică a Franţei, Alsacia.

Acasă la „Miss Liberty“

Deşi sălăşluieşte în portul Liberty Island din New York, dăruită Statelor Unite ale Americii de către Franţa, în 1886, pentru aniversarea celor 100 de ani de la Declaraţia de Independenţă, o replică a Statuii Libertăţii (sau, cum am aflat că i s-ar mai spune, „Miss Liberty“), cea care „salută călătorii veniţi pe pămînt american“, există şi în Franţa.

Colmar-ul, oraşul natal al sculptorului Frédéric Auguste Bartholdi, creatorul statuii-simbol, nu poate aşadar să nu îşi întîmpine şi el vizitatorii cu imaginea zeiţei, ce e drept, la scară redusă (căci dacă monumentul american are o înălţime de peste 90 de metri, replica sa de pe meleagurile alsaciene are o înălţime de doar 12 metri.) De altfel, pe străzile din Colmar, oraş alsacian prin excelenţă, turistul poate admira mai multe lucrări ale sculptorului francez, aproape fiecare străduţă din centrul vechi purtînd amprenta sa, fie sub forma statuilor, a fîntînilor sau clădirilor – cum ar fi împodobirea cu statui a ciudatei case denumite „Casa Capetelor“.

Dar revenind la Colmar şi la esenţa Alsaciei, ştiind cîte puţine despre istoria tumultoasă a regiunii, am reuşit să intru în vorbă cu un „adevărat alsacian“ – după cum s-a recomandat André, proprietarul unei dughene de mezeluri; peste tot în oraşul care este şi punctul de plecare al „Drumului vinului“ din Alsacia, gurmanzii sînt predispuşi la grele încercări culinare pe care le întind aceste ispititoare dughene mici şi ticsite cu delicatese.

„Alsacia a fost, din cele mai vechi timpuri, o minge de ping-pong într-un joc disputat permanent între Germania şi Franţa. Dacă după partajul Imperiului Carolingian (pe la mijlocul anilor 800) a fost atribuită Germaniei, regiunea a devenit franceză la mijlocul secolului al XVII-lea, în urma Tratatului de pace de la Westfalia“ – îmi povesteşte, spunîndu-mi că, de atunci, identitatea regiunii, şi implicit a locuitorilor din Alsacia, a devenit mai mult decît un melanj firesc al celor două culturi impuse deseori cu forţa, de către germani şi de francezi deopotrivă; a devenit un hibrid asemănător unui strugure altoit din vremuri străvechi ajuns în prezent un soi aparte, care poate creşte doar pe aceste meleaguri.

Un hibrid identitar

După aproape 200 de ani de dominaţie franceză, după ce, în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, Alsacia fusese anexată Franţei, în urma Războiului franco-prusac, în 1870, regiunea este cucerită de Germania, dar recîştigată mai tîrziu de Franţa, în 1918. „Jocul“ transmutărilor identitare a continuat, cînd, în Al Doilea Război Mondial, Alsacia cade sub domniaţie nazistă (între 1940-1945), perioadă în care limba franceză este cu desăvîrşire interzisă. Sfîrşitul războiului a adus cu sine şi finalul paselor politice care au durat secole de-a rîndul, Alsacia revenind definitiv Franţei.

În aceste condiţii istorice, cum îţi poţi clădi o identitate culturală stabilă, după ce ani de-a rîndul ai fost pasat dintr-o parte în alta? „Şi nu era ca şi cum cei aflaţi la putere ne-ar fi lăsat în pace“ – povesteşte, în continuare, André. Aflu că, periodic, cu fiecare nouă administraţie, atît nemţii, cît şi francezii impuneau cu forţa propria cultură – şi vorbim aici de două culturi total diferite. Dar tocmai din aceste constrîngeri culturale a ieşit acest hibrid, un melanj cultural, un amestec care s-a manifestat atît prin limbaj (dialectul alsacian), cît şi în cultură.

Dialectul alsacian are mai mult tendinţe germanice, asemănător germanei vorbite în Elveţia şi, deşi un studiu din 1999 arăta că este al doilea dialect major folosit în Franţa (peste jumătate de milion de vorbitori), declinul s-a produs brusc, fără o explicaţie reală. În prezent, conform unei alte statistici, doar unul din patru tineri mai cunosc acest dialect, folosindu-l rar şi doar în familie.

Am putea presupune, aşadar, dată fiind supremaţia limbii franceze, care cîştigă din ce în ce mai mult teren, că şi cultura va avea aceeaşi soartă, uitîndu-şi influenţele germanice? Cu greu – mi se răspunde –, avînd în vedere că secole de-a rîndul cele două culturi au crescut practic împreună. Iar dacă ar fi să-mi caracterizeze în doar două simboluri această rădăcină comună, André aminteşte de cei doi „R“: rigoare şi romantism.

Colmar-ul, la pas

Se spune despre multe locuri că sînt atît de frumoase încît par „vederi poştale“. Dacă e să vorbim în acest fel despre Colmar, oraşul poate fi considerat un întreg album de fotografii, mai ales centrul vechi, în care fiecare cotlon pare că „pozează“. Dar, deşi bibilit pînă în ultimul detaliu, nimic nu e forţat, totul arată a pură întîmplare. Am putea specula aici acea proverbială „rigoare“ nemţească peste care „romantismul“ franţuzesc a aruncat şmechereşte o vagă îndoială asupra ostentaţiei decoratorului. Ghivecele de flori, de exemplu, ghivece pe care le vezi atît la fiecare fereastră, cît şi pe străzi, sub forma unor imense răvare, poartă laolaltă atît flori de sezon, cît şi arbuşti viu coloraţi sau fire de stufăriş, brăduţi pitici alături de ciuperci decorative sau plante medicinale (mentă alături de crizanteme).

Magazinele sînt şi ele foarte dichisite, fie că e vorba de patiserii (pentru care Colmar-ul este, de altfel, renumit), de dughene de salamuri şi cîrnaţi unde găseşti delicatese de orice fel (de la cîrnaţi de porc la salamuri de măgar sau mistreţ), combinate cu condimente de zeci de feluri, trufe sau smochine, sau dughenele de brînzeturi – toate din producţie locală. Şi pentru că vorbim de producţia locală, nu trebuie uitată ceramica alsaciană, despre care am aflat că o poţi distinge pe cea tradiţională de cea modernă, cunoscînd culorile neaoşe: albastru închis, cărămiziu sau bej. Restul – după cum ne spunea un vînzător – sînt „nebunii moderniste“.

După ce reuşiţi să vă smulgeţi din caruselul viu şi colorat al magazinelor, oraşul îndeamnă la o promenadă pe străzile înguste şi şerpuitoare. Faţadele clădirilor sînt ornate cu bîrne de lemn, majoritatea celor din centrul vechi fiind clădite prin fachwerg, metodă prin care construcţia unei clădiri se bazează în special pe îmbinarea trunchiurilor grele de copaci şi a grinzilor, evitînd pe cît se poate folosirea pironilor sau a tehnicilor moderne de susţinere.

Casele de lemn se înşiră şi de-a lungul canalului care traversează Colmar-ul, un canal denumit „Mica Veneţie“, amenajat şi dotat chiar cu gondole, devenit în ultimii ani una dintre marile atracţii turistice ale oraşului. Am mîncat chiar la unul dintre restaurantele de pe canal, remarcînd, pentru prima oară, atitudinea chelnerilor. Amabili, dar reţinuţi, amicali, fără a fi totuşi din cale afară de prietenoşi. Cît despre mîncare, în afară de zecile de feluri de foie gras (de obicei „homemade“), dacă ai un stomac generos poţi încerca tradiţionala choucroute (variantă a verzei călite româneşti), acompaniată de o porţie zdravănă de cartofi fierţi, cîrnaţi sau ciolan de porc; poţi de asemenea să comanzi baeckeoffe – un amestec de bucăţi de cartofi, ceapă, oaie, vită şi porc, toate marinate peste noapte în vin, şi gătite, la foc încet, a doua zi, în oale de ceramică. Dacă vrei ceva „mai uşor“, şi chiar dacă nu, trebuie neapărat să comanzi şi o tarte flambée, un blat subţire acoperit de smîntînă peste care se presară, tradiţional, bucăţele de praz şi şuncă – un fel de mîncare despre care aflu că nu a intrat în atenţia bucătarilor decît după anii 1960, după ce Europa fusese deja invadată de „nebunia pizzei“. Şi, nu în ultimul rînd, la capitolul „culinar“, dacă vreţi să gustaţi, în acelaşi fel de mîncare, îmbinarea perfectă a celor două culturi, trebuie neapărat să comandaţi supa de ceapă. A cărei reţetă, în afară de ceapă, nu are nimic de-a face cu cea franţuzească. În primul rînd, ceapa e murată, iar supa este condimentată din plin cu usturoi şi cu tarhon.

Un loc aparte

Cînd intri în Biserica Dominicană din Colmar, o capodoperă arhitecturală, cu vitraliile senzaţionale şi o boltă ireal de înaltă, sprijinită de stîlpi lungi şi subţiri, ai surpriza să fii blocat de un paravan înalt, un soi de culoar de pînză care se interpune între tine şi restul bisericii şi care se întinde de la uşă pînă spre peretele opus. Pentru acces, trebuie să plăteşti o taxă de aproximativ 5 euro. Semiobscuritatea care te obligă să bîjbîi puţin pînă traversezi culoarul nu face însă decît să sporească surpriza de dincolo: inima bisericii, ca un bulgăre de aur, se află la capătul unui lung şir de arcade: Fecioara sub bolta de trandafiri. Pictată de Martin Schongauer, în 1473, fascinează la prima vedere prin luminozitatea şi puterea culorilor vii, strălucire sporită propabil şi prin constrastul cu austeritatea şi întunecimea catedralei, dominate de stilul gotic. Pictura, asemenea întregii regiuni, nu a avut o istorie tocmai liniştită. Iniţial amplasată în Biserica Sfîntului Martin, a fost furată, în plină zi, în 1972, redescoperită – spun autorităţile – dintr-o „pură întîmplare“, cîţiva ani mai tîrziu, abandonată într-un atelier auto.

Emoţia cu care pleci, după lungi clipe petrecute în tăcere în faţa ei, face parte din acele mici momente de eternitate cu care rămîi de-a lungul vieţii.

Ca de altfel multe imagini ale oraşului alsacian, din care porneşti, mai departe, spre Germania, apoi spre Viena, urmînd ruta spre casă, trecînd prin acea Europă vestică, pe care cu greu o credeai capabilă să-ţi ofere mai mult decît normalitate şi turism. 

Foto: S. Giurgeanu

Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.
Zizi și neantul jpeg
Spre prima zi de școală
În prima zi de școală, cîndva prin anii ’70, aveam părul foarte scurt. Arătam ca un băiețel trist. Nu numai că eram tunsă băiețește, ci și părul meu, pînă atunci plin de bucle, stătea turtit și parcă apăsat de o uriașă rocă.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Armînlu nu cheari! – despre călătoria mea în Albania (4) –
Doi oameni drăguți, deschiși, prietenoși, ca mai toți oamenii pe care i-am întîlnit în Albania și de care m-am simțit încă din primele momente legată afectiv. Acum mi-e dor de ei de parcă toți ar fi rudele mele.
p 19 WC jpg
Cacealmaua de la Airport Plaza
Sînt un român cu domiciliul în străinătate care, la ultimul lui sejur în România, a fost jefuit cu sălbăticie de compania de închiriat mașini.
p 20 WC jpg
Cei neștiuți care întîrzie
Despre katechon, cuvîntul misterios al Sfîntului Apostol Pavel din 2 Tesaloniceni 2, 6-7, s-a scris enorm.
640px Faculty of Theology (personification) 1 jpg
Spre o teologie laică (2)
Lumea nu era nici ea privită ca un stadiu trecător. Ea a devenit în şi de la sine, aşa cum atestă într-adevăr Scripturile, „foarte bună“ (Gen. 1: 31), dacă nu de-a dreptul sacră.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe stradă, o tanti cu o geantă de plastic pe umăr, colorată în nuanțe de albastru, pe care scrie: „În interior am armonie“. Ce să zic, bravo ție!
Cea mai bună parte din noi jpeg
Vîrsta de mijloc, fără prospect
A jongla pe un pod de sfoară între ce cunoști și ce te așteaptă încă.
Zizi și neantul jpeg
Urși
Ursul respectiv intră și prin curțile oamenilor. Sare gardurile, fără probleme, și te trezești cu el la geam ori dormind pe gazon, sau devorîndu-ți mîncarea pentru pisici. Devine o realitate tragicomică a existenței tale, care nu pare a avea mari șanse de rezolvare.

Adevarul.ro

Razboi Rusia Ucraina FOTO Shutterstock jpg
Armamentul rusesc capturat în contraofensiva din Harkov ar putea face diferența în bătăliile care vor urma
Ucraina a capturat 392 de tancuri rusești, 178 de vehicule blindate de luptă, 421 de vehicule de luptă de infanterie și 400 de camioane, vehicule și jeep-uri, potrivit proiectului de investigație open-source Oryx.
lucrari drum expres craiova pitesti foto cnair jpeg
Lucrările la șoseaua Craiova-Pitești avansează rapid. Când s-ar putea circula pe drumul-expres
Începute în 2019, lucrările la viitorul drum expres Craiova-Pitești merg într-un ritm foarte bun, iar până la acest moment mai bine de jumătate din drum este deja gata.
Parcul Industrial Moreni
Parcul Industrial Moreni va produce panouri fotovoltaice. La cât se ridică investiția privată
În contextul reducerii consumului de energie electrică din sistemul public, locuitorii din Moreni primesc o veste bună. Parcul Industrial Moreni se extinde, iar în noile hale se vor produce panouri fotovoltaice.

HIstoria.ro

image
Cine a fost „Îngerul de la Ploiești”?
O prinţesă furată de propriul tată și dusă la orfelinat, regăsită la 13 ani de familia din partea mamei, una dintre cele mai bogate din România – bunicul era supranumit „Nababul“.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.
image
Aristide Blank, finanțistul camarilei lui Carol al II-lea
Aristide Blank (1883-1961) a fost o personalitate complexă, care după ce a studiat dreptul și filosofia, s-a implicat în lumea financiară națională și internațională, reușind astfel să influențeze major viața politică românească dintre cele două războaie mondiale.