Poveşti alsaciene
Pentru călătorul dornic, nu de turism, ci de inedit, Europa vestică - acea Europă "civilizată", pe care o cunoştem inevitabil turistic şi care, în ciuda diferenţelor cultural-istorice, poartă deja patina uniformizării - rareori mai poate stîrni trăirea descoperirii. Dar tocmai în mijlocul acestei Europe "aşezate" există locuri, "insule" care, deşi turistice azi în mare parte, poartă în sine mai mult decît un simplu obiectiv de bifat, frumuseţea lor fiind dublată de o istorie grea, ale cărei complicaţii transcend şi azi prezentul. Un asemenea loc este regiunea estică a Franţei, Alsacia.
Acasă la „Miss Liberty“
Deşi sălăşluieşte în portul Liberty Island din New York, dăruită Statelor Unite ale Americii de către Franţa, în 1886, pentru aniversarea celor 100 de ani de la Declaraţia de Independenţă, o replică a Statuii Libertăţii (sau, cum am aflat că i s-ar mai spune, „Miss Liberty“), cea care „salută călătorii veniţi pe pămînt american“, există şi în Franţa.
Colmar-ul, oraşul natal al sculptorului Frédéric Auguste Bartholdi, creatorul statuii-simbol, nu poate aşadar să nu îşi întîmpine şi el vizitatorii cu imaginea zeiţei, ce e drept, la scară redusă (căci dacă monumentul american are o înălţime de peste 90 de metri, replica sa de pe meleagurile alsaciene are o înălţime de doar 12 metri.) De altfel, pe străzile din Colmar, oraş alsacian prin excelenţă, turistul poate admira mai multe lucrări ale sculptorului francez, aproape fiecare străduţă din centrul vechi purtînd amprenta sa, fie sub forma statuilor, a fîntînilor sau clădirilor – cum ar fi împodobirea cu statui a ciudatei case denumite „Casa Capetelor“.
Dar revenind la Colmar şi la esenţa Alsaciei, ştiind cîte puţine despre istoria tumultoasă a regiunii, am reuşit să intru în vorbă cu un „adevărat alsacian“ – după cum s-a recomandat André, proprietarul unei dughene de mezeluri; peste tot în oraşul care este şi punctul de plecare al „Drumului vinului“ din Alsacia, gurmanzii sînt predispuşi la grele încercări culinare pe care le întind aceste ispititoare dughene mici şi ticsite cu delicatese.
„Alsacia a fost, din cele mai vechi timpuri, o minge de ping-pong într-un joc disputat permanent între Germania şi Franţa. Dacă după partajul Imperiului Carolingian (pe la mijlocul anilor 800) a fost atribuită Germaniei, regiunea a devenit franceză la mijlocul secolului al XVII-lea, în urma Tratatului de pace de la Westfalia“ – îmi povesteşte, spunîndu-mi că, de atunci, identitatea regiunii, şi implicit a locuitorilor din Alsacia, a devenit mai mult decît un melanj firesc al celor două culturi impuse deseori cu forţa, de către germani şi de francezi deopotrivă; a devenit un hibrid asemănător unui strugure altoit din vremuri străvechi ajuns în prezent un soi aparte, care poate creşte doar pe aceste meleaguri.
Un hibrid identitar
După aproape 200 de ani de dominaţie franceză, după ce, în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, Alsacia fusese anexată Franţei, în urma Războiului franco-prusac, în 1870, regiunea este cucerită de Germania, dar recîştigată mai tîrziu de Franţa, în 1918. „Jocul“ transmutărilor identitare a continuat, cînd, în Al Doilea Război Mondial, Alsacia cade sub domniaţie nazistă (între 1940-1945), perioadă în care limba franceză este cu desăvîrşire interzisă. Sfîrşitul războiului a adus cu sine şi finalul paselor politice care au durat secole de-a rîndul, Alsacia revenind definitiv Franţei.
În aceste condiţii istorice, cum îţi poţi clădi o identitate culturală stabilă, după ce ani de-a rîndul ai fost pasat dintr-o parte în alta? „Şi nu era ca şi cum cei aflaţi la putere ne-ar fi lăsat în pace“ – povesteşte, în continuare, André. Aflu că, periodic, cu fiecare nouă administraţie, atît nemţii, cît şi francezii impuneau cu forţa propria cultură – şi vorbim aici de două culturi total diferite. Dar tocmai din aceste constrîngeri culturale a ieşit acest hibrid, un melanj cultural, un amestec care s-a manifestat atît prin limbaj (dialectul alsacian), cît şi în cultură.
Dialectul alsacian are mai mult tendinţe germanice, asemănător germanei vorbite în Elveţia şi, deşi un studiu din 1999 arăta că este al doilea dialect major folosit în Franţa (peste jumătate de milion de vorbitori), declinul s-a produs brusc, fără o explicaţie reală. În prezent, conform unei alte statistici, doar unul din patru tineri mai cunosc acest dialect, folosindu-l rar şi doar în familie.
Am putea presupune, aşadar, dată fiind supremaţia limbii franceze, care cîştigă din ce în ce mai mult teren, că şi cultura va avea aceeaşi soartă, uitîndu-şi influenţele germanice? Cu greu – mi se răspunde –, avînd în vedere că secole de-a rîndul cele două culturi au crescut practic împreună. Iar dacă ar fi să-mi caracterizeze în doar două simboluri această rădăcină comună, André aminteşte de cei doi „R“: rigoare şi romantism.
Colmar-ul, la pas
Se spune despre multe locuri că sînt atît de frumoase încît par „vederi poştale“. Dacă e să vorbim în acest fel despre Colmar, oraşul poate fi considerat un întreg album de fotografii, mai ales centrul vechi, în care fiecare cotlon pare că „pozează“. Dar, deşi bibilit pînă în ultimul detaliu, nimic nu e forţat, totul arată a pură întîmplare. Am putea specula aici acea proverbială „rigoare“ nemţească peste care „romantismul“ franţuzesc a aruncat şmechereşte o vagă îndoială asupra ostentaţiei decoratorului. Ghivecele de flori, de exemplu, ghivece pe care le vezi atît la fiecare fereastră, cît şi pe străzi, sub forma unor imense răvare, poartă laolaltă atît flori de sezon, cît şi arbuşti viu coloraţi sau fire de stufăriş, brăduţi pitici alături de ciuperci decorative sau plante medicinale (mentă alături de crizanteme).
Magazinele sînt şi ele foarte dichisite, fie că e vorba de patiserii (pentru care Colmar-ul este, de altfel, renumit), de dughene de salamuri şi cîrnaţi unde găseşti delicatese de orice fel (de la cîrnaţi de porc la salamuri de măgar sau mistreţ), combinate cu condimente de zeci de feluri, trufe sau smochine, sau dughenele de brînzeturi – toate din producţie locală. Şi pentru că vorbim de producţia locală, nu trebuie uitată ceramica alsaciană, despre care am aflat că o poţi distinge pe cea tradiţională de cea modernă, cunoscînd culorile neaoşe: albastru închis, cărămiziu sau bej. Restul – după cum ne spunea un vînzător – sînt „nebunii moderniste“.
După ce reuşiţi să vă smulgeţi din caruselul viu şi colorat al magazinelor, oraşul îndeamnă la o promenadă pe străzile înguste şi şerpuitoare. Faţadele clădirilor sînt ornate cu bîrne de lemn, majoritatea celor din centrul vechi fiind clădite prin fachwerg, metodă prin care construcţia unei clădiri se bazează în special pe îmbinarea trunchiurilor grele de copaci şi a grinzilor, evitînd pe cît se poate folosirea pironilor sau a tehnicilor moderne de susţinere.
Casele de lemn se înşiră şi de-a lungul canalului care traversează Colmar-ul, un canal denumit „Mica Veneţie“, amenajat şi dotat chiar cu gondole, devenit în ultimii ani una dintre marile atracţii turistice ale oraşului. Am mîncat chiar la unul dintre restaurantele de pe canal, remarcînd, pentru prima oară, atitudinea chelnerilor. Amabili, dar reţinuţi, amicali, fără a fi totuşi din cale afară de prietenoşi. Cît despre mîncare, în afară de zecile de feluri de foie gras (de obicei „homemade“), dacă ai un stomac generos poţi încerca tradiţionala choucroute (variantă a verzei călite româneşti), acompaniată de o porţie zdravănă de cartofi fierţi, cîrnaţi sau ciolan de porc; poţi de asemenea să comanzi baeckeoffe – un amestec de bucăţi de cartofi, ceapă, oaie, vită şi porc, toate marinate peste noapte în vin, şi gătite, la foc încet, a doua zi, în oale de ceramică. Dacă vrei ceva „mai uşor“, şi chiar dacă nu, trebuie neapărat să comanzi şi o tarte flambée, un blat subţire acoperit de smîntînă peste care se presară, tradiţional, bucăţele de praz şi şuncă – un fel de mîncare despre care aflu că nu a intrat în atenţia bucătarilor decît după anii 1960, după ce Europa fusese deja invadată de „nebunia pizzei“. Şi, nu în ultimul rînd, la capitolul „culinar“, dacă vreţi să gustaţi, în acelaşi fel de mîncare, îmbinarea perfectă a celor două culturi, trebuie neapărat să comandaţi supa de ceapă. A cărei reţetă, în afară de ceapă, nu are nimic de-a face cu cea franţuzească. În primul rînd, ceapa e murată, iar supa este condimentată din plin cu usturoi şi cu tarhon.
Un loc aparte
Cînd intri în Biserica Dominicană din Colmar, o capodoperă arhitecturală, cu vitraliile senzaţionale şi o boltă ireal de înaltă, sprijinită de stîlpi lungi şi subţiri, ai surpriza să fii blocat de un paravan înalt, un soi de culoar de pînză care se interpune între tine şi restul bisericii şi care se întinde de la uşă pînă spre peretele opus. Pentru acces, trebuie să plăteşti o taxă de aproximativ 5 euro. Semiobscuritatea care te obligă să bîjbîi puţin pînă traversezi culoarul nu face însă decît să sporească surpriza de dincolo: inima bisericii, ca un bulgăre de aur, se află la capătul unui lung şir de arcade: Fecioara sub bolta de trandafiri. Pictată de Martin Schongauer, în 1473, fascinează la prima vedere prin luminozitatea şi puterea culorilor vii, strălucire sporită propabil şi prin constrastul cu austeritatea şi întunecimea catedralei, dominate de stilul gotic. Pictura, asemenea întregii regiuni, nu a avut o istorie tocmai liniştită. Iniţial amplasată în Biserica Sfîntului Martin, a fost furată, în plină zi, în 1972, redescoperită – spun autorităţile – dintr-o „pură întîmplare“, cîţiva ani mai tîrziu, abandonată într-un atelier auto.
Emoţia cu care pleci, după lungi clipe petrecute în tăcere în faţa ei, face parte din acele mici momente de eternitate cu care rămîi de-a lungul vieţii.
Ca de altfel multe imagini ale oraşului alsacian, din care porneşti, mai departe, spre Germania, apoi spre Viena, urmînd ruta spre casă, trecînd prin acea Europă vestică, pe care cu greu o credeai capabilă să-ţi ofere mai mult decît normalitate şi turism.
Foto: S. Giurgeanu
