O Românie altfel - cîteva iniţiative civice
La sfîrşit de martie am primit o invitaţie la un curs de acordare a primului ajutor. Era vorba de un proiect al Asociaţiei React, care a fost înfiinţată în martie 2006 pentru „a contribui la schimbarea în bine a vieţii oamenilor“. Istoria ei a început cu campanii simple, proiecte punctuale care veneau ca răspuns la problemele de sănătate ale comunităţii în care îşi desfăşurau activitatea: campanii anti-hepatita B şi anti-HPV sau proiecte de comunicare pentru studenţi. În acelaşi an, a fost lansat şi proiectul „Dăruieşte din inimă“ – o campanie de donare de sînge, care a demarat în primul rînd ca mesaj adresat studenţilor din Bucureşti, cărora li se oferea astfel şansa de a dona sînge chiar în incinta facultăţilor unde învăţau. În 2007, „Dăruieşte din inimă“ devenea o campanie naţională, desfăşurată simultan în zece centre universitare; a fost atins recordul naţional la donarea de sînge într-un punct mobil, devenenind astfel şi sursa principală de aprovizionare cu sînge a Centrelor de Transfuzii partenere. În 2008, alături de Vodafone România, Asociaţia React a lansat „O şansă pentru viaţă“ – cel mai amplu program naţional de donare de sînge, care a contribuit la salvarea a mai mult de 120.000 de vieţi. În 2011, a fost lansat proiectul „O viaţă poate depinde de tine“ – un proiect iniţiat alături de Vodafone România cu sprijinul IGSU (SMURD), prin care se dorea popularizarea cursurilor de prim ajutor.
Cînd am ajuns la sediul Asociaţiei, mă gîndeam la singurele cursuri de acordare a primului ajutor pe care le făcusem vreodată: adică cele din clasa I, organizate şi ţinute de asistenta cabinetului medical de la şcoală, care ne învăţa ce să facem cînd unui coleg i-ar curge sînge din nas. A fost singurul meu contact cu „resuscitarea“. Restul – reacţii cînd cineva se îneacă sau cînd se opărăşte sau cînd, Doamne-fereşte!, i se opreşte inima – erau pure teorii, învăţate după ureche, de pe net sau de la televizor (mi s-a demonstrat, de exemplu, în cursul pe care aveam să-l urmez, că Heimlich nu e deloc o scenă dintr-un film artistic). Ce aveam să învăţ „pe viu“ era departe de orice mi-aş fi putut imagina.
Un kit de supravieţurie
Am fost întîmpinată de managerul de comunicare al Asociaţiei, Andreea Rotaru, care mi-a prezentat pe scurt cîteva dintre proiectele aflate în derulare, vorbindu-mi în primul rînd despre proiectul „O şansă pentru viaţă“. „Este deja cunoscută penuria de sînge din spitalele din România. Proiectul acesta este modalitatea prin care încercăm să stimulăm donarea de sînge, încercăm să responsabilizăm oamenii, să le transmitem faptul că nu e de ajuns să doneze o singură dată, că e nevoie de sînge permanent, că sîngele donat are un termen de valabilitate limitat şi, tocmai din această cauză, trebuie permanentizată donarea de sînge.“ Şi nu este vorba, din cîte am aflat, doar de termenul de valabilitate. Mi se spune că pacienţii cu leucemie, de exemplu, nu pot lua sînge de la un donator care donează pentru prima dată, ci doar de la donatori fideli, care sînt astfel creditaţi. „Acesta este unul dintre proiectele de care sîntem foarte mîndri pentru că, de exemplu, în perioada 2008-2010 am reuşit să creştem numărul donatorilor de sînge cu 8%. E un proiect care continuă, în facultăţi sau în companii. Legată de acest proiect este şi dorinţa de reabilitare a Centrului de Transfuzii din Bucureşti, un centru în care nu s-a mai investit de 50 de ani, dar care este cel mai mare din ţară şi care furnizează inclusiv sînge şi produse pentru celelalte judeţe, unde, deşi există centre de transfuzii, nu întotdeauna au suficient sînge.“
A doua direcţie a Asociaţiei este implicarea socială – drept pentru care mi se povesteşte despre un alt proiect de suflet: „Fabrica de bine“. „Este un proiect la care ţinem foarte mult, fiind unul de economie socială, realizat cu fonduri europene. Despre ce e vorba: înfiinţăm şase întreprinderi sociale, care produc obiecte din hîrtie reciclată, întreprinderi în care avem angajate 150 de persoane, dintre care 90 cu dizabilităţi. Ajutăm persoane vulnerabile să se integreze în societate, «Fabrica de bine» fiind exact ceea ce îi spune numele – o fabrică de bine, un proiect care face bine comunităţii în care se implementează, care ajută concret persoanele cu dizabilităţi, dar şi persoanele care trăiesc din venitul minim garantat de statul român.“
Ajungem şi la direcţia de educaţie – proiectul la care fusesem invitată să iau parte. Aflu că „O viaţă poate depinde de tine“ este în primul rînd o campanie de informare şi educare publică privind acordarea primului ajutor în situaţii de urgenţă şi de folosire corectă a numărului 112. Campania este organizată de Asociaţia React împreună cu Vodafone România şi în parteneriat cu IGSU, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Sănătăţii.
„Am lansat proiectul «O viaţă poate depinde de tine» din cauza celor 6.800.000 de apeluri false primite la 112, apeluri înregistrate în prima jumătate a anului 2011. Practic, 73% din totalul apelurilor la numărul de urgenţă 112 au fost apeluri abuzive, care au întîrziat uneori sosirea echipajelor de intervenţie rapidă.“
Pe de altă parte, aflu că aproximativ 60% dintre cazurile în care apelurile sînt reale necesită intervenţie medicală „şi este foarte important ca în aceste situaţii în preajma acelor persoane care au nevoie de asistenţă să fie cineva care să ştie lucrurile elementare de prim ajutor“. E foarte important ca atunci cînd treci pe lîngă o persoană să ştii să acorzi primul ajutor, căci de acele minute depinde viaţa unui om. „Durează 3 minute ca o persoană aflată în stop respirator să moară, 10 minute pînă la sosirea ambulanţei şi mai puţin de 1 minut pînă la deschiderea căilor aeriene printr-o manevră de prim ajutor.“
Scurtă lecţie de păstrare a vieţii
Un instructor, două manechine – Annie şi Charlie – şi noi, participanţii – sîntem avertizaţi că nu doar vom privi, ci că e musai să exersezi pe manechin. „Este foarte important să faceţi partea practică, pentru că e mare diferenţă între ce pare a fi şi ce este de fapt. Cu siguranţă există diferenţă şi între a face practică pe un manechin sau a acorda primul ajutor unui om, dar contează foarte mult să ne apropiem de realitate.“ Experimentul începe cu o întrebare: cum reacţionaţi, care este primul gest pe care îl faceţi cînd vedeţi o persoană căzută? Verificăm pulsul, sunăm la 112, strigăm după ajutor? După care, răspunsurile – lecţia în sine – au umplut multe lacune.
„În primul rînd te asiguri, ca potenţial salvator, că eşti în siguranţă. Dacă strigi victima şi vezi că nu reacţionează, te apropii cu precauţie şi-l zdruncini uşor. Dacă e inconştient, nu răspunde la nici un stimul, nici la cel verbal, nici la cel tactil, urmează al doilea pas: strigi după ajutor; dacă vine cineva, îl pui să sune la 112, dacă nu, continui cu al treilea pas: eliberarea căilor aeriene; unei persoane inconştiente, care stă pe spate, îi laşi capul pe spate, îi deschizi gura şi dacă are ceva înăuntru, şi doar dacă sînteţi sigur că îl puteţi scoate, cu degetul învelit într-o batistă, înlăturaţi obiectul. Dacă nu există nimic, trebuie verificat prin ascultare dacă persoana respectivă respiră, prin simţirea respiraţiei pe obraz şi mereu cu ochii pe torace, pentru a vedea dacă există o ridicare a acestuia, care ar indica respiraţia.“
Bineînţeles, paşii trebuie să dureze puţin, cîteva secunde. „Dacă, în interval de zece secunde, prindeţi două respiraţii – continuă paramedicul – înseamnă că persoana respectivă respiră; dacă e doar una, înseamnă că mai are puţin şi va intra în stop respirator. Dacă respiraţia nu e regulată, începeţi resuscitarea, sunînd în prealabil la 112, dînd toate detaliile: vîrstă aproximativă, sex, respiră/nu respiră, adresa şi un punct de reper. E foarte important să spuneţi aceste detalii de la bun început şi să nu aşteptaţi întrebările dispecerului de serviciu, căci economisiţi astfel timpul. Urmează compresiunea toracică, care se face numai pe bustul gol. În centrul toracelui victimei se pun mîinile suprapuse, iar cu podul palmei pe stern, umerii paralel şi perpendicular pe stern, coatele drepte, începeţi 30 de compresiuni, bruşte şi scurte, dacă e vorba de un adult. Pentru că pacientul nu respiră, masajul cardiac trebuie combinat cu respiraţia artificială.“
Bineînţeles, după teorie a urmat practica, şi mi-am dat seama că manechinul pe care am făcut compresiuni şi resuscitări, dacă spre neşansa sa ar fi un om viu, n-ar fi avut prea mulţi sorţi de izbîndă. A face resuscitare „pe bune“ e cu totul şi cu totul altceva decît ce „vezi în filme“.
Una peste alta, am primit o lecţie, şi mi se spune că este o lecţie pe care oricine ar vrea ar putea să o aibă. „Persoanele interesate să înveţe măsurile de prim ajutor în situaţii de urgenţă se pot înscrie pe www.salvez.ro pentru a participa în mod gratuit la cursurile susţinute în cadrul acestei campanii de către paramedici SMURD în Bucureşti, Craiova, Tîrgovişte, Piatra Neamţ şi Sibiu. De asemenea, facem cursuri şi la şcoli, sedii de asociaţii, instituţii,
companii.“
Am plecat de la sediul Asociaţiei, pe înserate, cu o tolbă de informaţii (luînd în calcul doar cîteva dintre proiectele pe care React le desfăşoară) şi cu entuziasmul insuflat de o mînă de oameni şi de programele lor, gîndindu-mă că acea „Românie altfel“ pe care ne-o dorim ţine, în primul rînd, de această parte a societăţii civile.
