Cine merge la grădiniţă?

Într-una din zilele trecute mi s-a întîmplat să trec pe stradă, în drum spre o conferinţă de presă, şi să calc, fără să-mi dau seama, peste păpuşa unui copil. „Păpuşa“ era de fapt o bucată de ziar murdară, răsucită, contorsionată, uşor îngustată la un capăt într-un ghemotoc, pesemne locul unde imaginaţia de copil vedea un cap bucălat şi năstruşnic. Copilul, care se repezise să-şi recupereze bucata de hîrtie, comoara sa măturată de vînt, a dat să zbiere, să plîngă în sughiţuri şi să-şi îndrepte cu mînuţele nervoase păpuşa peste care călcasem cu atîta indiferenţă. Mama copilului a început să rîdă, dezvăluind o gură ştirbă. Era o femeie pesemne încă tînără, căreia însă nu i-ai fi dat mai puţin de 50 de ani, aşezată pe o bordură a trotuarului, înconjurată de cîteva pungi de plastic pline cu urzici. „Nu vă faceţi griji, dom’şoară, crede că e o păpuşă. Nu vreţi nişte urzici?“

Pentru mulţi copii săraci, cu vîrste preşcolare, aceasta este realitatea. Aşa îşi petrec prima copilărie: ori pe maidane, alături de părinţi, vînzători ambulanţi sau cerşetori, ori nesupravegheaţi şi părăsiţi. Îşi încropesc începutul de viaţă în mizerie şi nepăsare.

„După cum arată multe studii, şi după cum am observat de-a lungul timpului, mediul în care un copil îşi petrece primii cinci ani din viaţă îşi pune amprenta pe restul vieţii sale de adult“ – îmi spune Maria Gheorghiu, cofondator, alături de Leslie Hawke, al Asociaţiei Ovidiu Rom.

Şi tocmai din cauza asta a luat naştere proiectul „Fiecare copil în grădiniţă“, un proiect prin care Ovidiu Rom îşi doreşte ambiţiosul rezultat de a transforma în politică publică mersul copiilor – al tuturor copiilor – la grădiniţă.

Aflu că, deşi în Bucureşti sînt probleme cu locurile la grădiniţă, în mediul rural, această problemă n-ar exista. Există însă alta: majoritatea sînt goale, nefiind frecventate zi de zi. De ce oamenii nu-şi duc totuşi copiii la grădiniţă? În primul rînd, este vorba de lipsa de educaţie a părinţilor care nu conştientizează beneficiul educaţiei timpurii. Al doilea se referă la sărăcia lucie în care se zbat majoritatea familiilor incluse în acest program. Dar de ce şi cum a ajuns Asociaţia să-şi axeze proiectele doar pe educaţia timpurie (anii de grădiniţă), cînd în România există şi problema majoră a abandonului şcolar?

„În 2001, împreună cu Leslie Hawke, am demarat în Bacău un proiect dezvoltat sub umbrela Fundaţiei de Sprijin Comunitar din Bacău, «Gata, dispus şi capabil», un proiect prin care urmăream integrarea mamelor foarte sărace pe piaţa muncii şi aducerea copiilor acestora în şcoală“ – povesteşte Maria Gheorghiu. „Majoritatea femeilor nu avuseseră niciodată un loc de muncă, iar copiii (printre care şi copii de 10-14 ani) nu fuseseră niciodată la şcoală.“

În timp, acel prim proiect, care combina reinserţia socio-profesională a părintelui cu aducerea (readucerea) copiilor la şcoală, s-a transformat într-un proiect axat doar pe copii. „Fiecare copil la şcoală.“

„Iniţial ne-am dedicat aducerii copiilor la (sau înapoi la) şcoală, indiferent de vîrstă“ – declara şi Leslie Hawke. „Dar, după cîţiva ani, revizuind progresele copiilor înscrişi în programele noastre (care se extinseseră la cîteva comunităţi şi cîteva sute de copii) am fost puse în faţa unei realităţi neplăcute. Deşi integrarea copiilor de 8 sau chiar 10 ani în clasa I sau programe de tip «A doua şansă» nu fusese dificilă, rareori ei rămîneau în sistem mai mult de trei sau patru ani. În schimb rezultatele copiilor care începuseră educaţia formală pînă la cinci ani erau cu mult mai bune. Motivele de ordin sociologic sînt evidente, dar o privire asupra unei literaturi de specialitate arată că problema nu este doar de natură socială. Un copil care nu primeşte stimulare intelectuală adecvată timpurie este literalmente marcat pe viaţă.“

Astfel, ideea proiectului „Fiecare copil la şcoală“ a mers mai departe, înspre esenţa problemei, iar proiectul s-a axat pe încurajarea mersului la grădiniţă al copiilor cu vîrste preşcolare. „Practic, prin acest program cristalizăm toată experienţa noastră de zece ani, de încercări, de căutări“ – spune Maria Gheorghiu.

În 2010, alături de Ministerul Educaţiei, Asociaţia Ovidiu Rom a lansat un concurs naţional, o aplicaţie, prin care primarii din România erau invitaţi să participe la un proiect pentru copiii săraci din comunităţi, cu vîrste între 3 şi 6 ani, un proiect care să-i sprijine să meargă la grădiniţă.

Un contract pentru educaţie

Motorul acestui program a fost un fel de contract: te ajutăm, cu condiţia să-ţi duci copilul la grădiniţă. „Nu ne-am poziţionat niciodată ca o asociaţie de caritate, ci ca un ONG care încearcă să schimbe oportunităţile oamenilor şi chiar mentalităţi“ – afirmă Maria Gheorghiu, care a ţinut să-mi precizeze şi că acest proiect nu este destinat exclusiv copiilor romi, după cum ar putea părea. „Etnia nu este un criteriu de selecţie al copiilor, eu cred în învăţămîntul integrat, şi nu în asemenea criterii în intervenţii sociale. Pentru că, dacă faci o intervenţie socială, mizezi pe oportunităţi egale, egale însemnînd şi într-un sens şi în altul. Noi vrem să dăm tuturor aceleaşi oportunităţi.“

Ce înseamnă acest contract? Înscrierile şi frecvenţa copiilor la grădiniţă sînt încurajate prin tichete sociale în valoare de 50 de lei pe lună, oferite părinţilor doar dacă copilul are prezenţă perfectă, adică zilnică. Rezultate? În prezent, la doi ani de la demararea programului, statisticile arată că sînt comunităţi unde numărul copiilor înscrişi s-a dublat, iar în altele prezenţa acestora depăşeşte 90%. În plus, pentru prezenţa zilnică a copilului la grădiniţă Primăria trebuie să asigure bani pentru îmbrăcăminte, suma recomandată fiind de 150 de lei pe an.

Deşi iniţial părinţii sînt motivaţi financiar să-şi aducă copiii la grădiniţă, în timp apare încă o motivaţie, o continuare firească, după cum îmi povesteşte şi Oana Livadariu, responsabil Comunicare şi PR.

„Pentru mulţi părinţi grădiniţa devine o şcoală. Încep să fie mîndri de copiii lor şi de faptul că învaţă. Îmi povesteau părinţii entuziasmaţi cum copiii lor învaţă acolo culorile, cum ajung să ştie să-şi scrie numele... pentru ei aşa ceva este extraordinar şi majoritatea încep să înveţe, la rîndul lor, alături de copiii lor, lucruri elementare. Îmi amintesc de tanti Maricica care îmi spunea cu bucurie că abia aşteaptă să-şi ia nepotul de la grădiniţă ca să-i povestească şi ei cum a fost şi ce a mai învăţat acolo.“

Implicarea părinţilor este a doua componentă educaţională, indirectă a proiectului. De Ziua părinţilor, care are loc o dată pe lună, părinţii au obligaţia să vină să lucreze împreună cu copiii lor. Se produce astfel o dublă deschidere: către învăţătură şi către familie. „Schimbăm cercul vicios într-unul benefic, iar oamenii prinşi în acest proiect se dezvoltă din toate punctele de vedere“ – este de părere Oana Livadariu.

Mi se mai spune că, timp de zece ani, s-a căutat formula ideală pentru spargerea acelui cerc vicios al sărăciei. O formulă „pentru care am experimentat, ajungînd la o metodologie în care credem şi care dă rezultate foarte bune“. Maria Gheorghiu afirmă că misiunea asociaţiei este de a extinde la nivel naţional acest proiect, cu fonduri publice. „Din 2013 vom lansa acest proiect pentru judeţe, le vom oferi expertiza, ei trebuind să asigure tichetele sociale, din fonduri proprii, pentru beneficiari. Purtăm deocamdată discuţii cu Sibiu şi Covasna, dar concursul se va desfăşura la nivel naţional.“

Şi vorbind de viitorul beneficiarilor direcţi – copiii care merg la grădiniţă continuă apoi să meargă şi la şcoală? „Am urmărit copiii care au terminat grădiniţa anul trecut şi toţi sînt la şcoală şi chiar au prezenţă foarte bună. Programul modelează astfel şi comportamentul părintelui. Îl învaţă că fiecare zi de şcoală contează, că trebuie să meargă zi de zi – iar aici intervine şi respectarea contractului: tichetele sociale le primeşte, repet, doar dacă prezenţa copilului este zilnică.“

Iar această prezenţă este monitorizată cu stricteţe. Dacă la începutul programului se face un training cu educatoarele, atît coordonatorul de proiect, cît şi membrii echipei locale fac vizite neanunţate, se asigură că prezenţa de pe hîrtie coincide cu cea din clasă. „Este o metodă ce duce şi la conştientizarea unui părinte care înţelege astfel ce înseamnă prezenţa zilnică, ce înseamnă un contract, să înţeleagă că, dacă nu-şi trimite copilul la grădiniţă, nu educatoarea este personajul negativ care «nu vrea» să îi dea tichetele, ci ei sînt aceia care nu au respectat condiţiile. Nu încercăm doar schimbarea unei conduite, ci a mentalităţii şi a ideii de corectitudine – idee care în România este luată prea uşor.“

Deocamdată, proiectul se derulează în 19 comunităţi din România. Din 3000 de primării, în primul an au aplicat doar 100, 50 picînd la o primă verificare a condiţiilor pe care trebuiau să le îndeplinească, ca să fie eligibili pentru proiect. Pînă în 2020 însă, scopul declarat este ca acest proiect să devină politică publică şi toţi copiii săraci să aibă acces la educaţia timpurie. Şi, în timp, probabil că acesta va fi motorul ridicării nivelului educaţional din întreaga ţară.

Foto: O. Livadariu, O. Rom