Cu cartea pe insulă

(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 85, iunie 2013)

Cunoaşteţi, fără îndoială, acea întrebare-test care ridica problema cărţii pe care aţi lua-o cu dumneavoastră pe o insulă pustie. Răspunzînd, numeaţi de fapt cartea prin excelenţă, cartea-prietenă, cartea-confidentă, cartea-alter-ego sau, din contră, cartea-parteneră de discuţii.
De obicei, răspunsul la o asemenea întrebare ipotetică este unul deloc ipotetic; este îndelung cîntărit, căci dintre toate cărţile citite, sau dintre cele care ard de nerăbdare să fie citite, cartea ca unică însoţitoare trebuie aleasă cu grija celui care pune în balanţă pustietatea cu universalul.
Dar ce se întîmplă cînd, de exemplu, întrebarea te ia prin surprindere şi te găseşti într-o după-amiază, fără să fi gîndit, aşteptat sau prevăzut posibilitatea, „blocat“ pe o „insulă“? Fie ea şi una metaforică...

Museumsinsel din Berlin

A fost gîndită ca centru cultural. Aşezată între Kupfergraben şi rîul Spree, avînd statut de membru al Patrimoniului Universal UNESCO, Museumsinsel din Berlin găzduieşte azi un grup de cinci muzee.
Ideea de a strînge laolaltă unele dintre cele mai importante muzee din Europa a luat naştere în 1830, cînd, sub regele Frederich Wilhelm al III-lea, a început construcţia Muzeului Regal, cel care astăzi este Altes Museum. Transformarea insulei într-un centru cultural a apărut însă zece ani mai tîrziu, la propunerea arhitectului prusac Friedrich August Stüler, cel care a proiectat Neus Museum, construcţie finalizată în 1859. 17 ani mai tîrziu, în 1876, a fost terminată şi Alte Nationalgalerie, urmînd ca, în 1904, să fie adăugat şi Muzeul Kaiserului Friedrich (cel care a devenit mai apoi Muzeul Bode). Cel de-al cincilea muzeu adăugat proiectului a fost Pergamon, terminat în 1930.
În al Doilea Război Mondial, clădirile au fost bombardate aproape în întregime, iar în timpul Războiului Rece, colecţiile au fost împărţite între Germania de Vest şi cea de Est. Astăzi însă, după reconstrucţii, îndelungate renovări şi modernizări, muzeele sînt din nou deschise. La Alte Nationalgalerie sînt expuse colecţii de sculpturi şi picturi din secolul al XIX-lea, din Germania; la Altes Museum, exponate greceşti şi romane; una dintre cele mai mari colecţii numismatice din lume şi o selecţie de picturi de la Gemaldegalerie sînt expuse la Bode Museum, iar la Neus Museum, printre expoziţiile de artă grecească şi egipteană, este expus şi celebrul bust al reginei Nefertiti.

Pe treptele Altarului

Cînd am ajuns la cel de-al cincilea muzeu de pe Museumsinsel, Pergamon-ul, începuse o ploaie torenţială. Ştiam, din ghiduri, că este cel mai nou muzeu de pe insulă, fiind deschis în 1930 şi că aici sînt expuse colecţii antice greceşti şi babiloniene (printre care şi celebra Poartă Ishtar). Ştiam, bineînţeles, şi de Altarul Pergamon, despre care citisem că a fost ridicat în secolul al II-lea, î.Ch.
Construcţia-monument, cu peste 35 de metri lăţime (dintre care doar treptele ocupă 20 de metri), şi 33 de metri adîncime, a fost descoperită în 1878, de către arheologul german Carl Humann; escavarea a durat aproape zece ani şi, pentru că guvernul turc nu avea posibilitatea de a expune şi de a prezerva în mod optim Altarul, între cele două state s-a încheiat un acord de expropriere, prin care a fost transportat, bucată cu bucată, în Germania.
Dar nici o poză sau informaţie nu avea să mă pregătească, cu adevărat, pentru contactul vizual. Căci după ce treci de securitate şi traversezi o sală-hol, intri într-o etalare palpabilă a istoriei arhitecturale.
Prima trăire este una de imensitate. Totul e alb, imaculat. Din toate părţile simţi respirînd istoria, însă, în cel mai ciudat mod cu putinţă, ca într-un joc optic, vezi, pe treptele Altarului, suprapuse, două lumi: anticii şi modernii.
Printre fantomele în alb ale anticilor veniţi să aducă ofrande zeului olimpian, stau azi moderni în blugi, aşezaţi confortabil, aproape tolăniţi pe treptele generoase (înaintea cărora există chiar o plăcuţă cu avertismentul "atenţie, înălţimea treptelor nu e la standarde europene"). Unii contemplă, alţii vorbesc la telefon, iar alţii, mulţi dintre cei pe care i-am văzut în acea după-amiază ploioasă adăstînd pe treptele Altarului, citesc.
Cîţiva răsfoiau ziare, ca la masa unei mari cafenele, vreo trei, absorbiţi în totalitate, devorau recentul roman al americanului Dan Brown; însă majoritatea, tineri, dar şi mai în floare, "frunzăreau" lecturi pe tabletă.
"Este cel mai grozav loc de citit" - mi-a spus atunci o studentă blondă, făcîndu-mi loc să mă aşez lîngă ea şi arătîndu-mi cu un gest frescele din faţa Altarului. Întrebîndu-mă dacă "mai plouă afară", îşi etalează tableta, spunîndu-mi că n-ar putea trăi fără "biblioteca" ei de buzunar.
Ce ar fi făcut ea azi, pe o ploaie ca asta, dacă n-ar fi avut permis la muzeu şi tableta în buzunar? Îi răspund, zîmbind, de cafenele şi cărţi în forma lor tradiţională. Dar la cafenea e zgomot, un alt fel de zgomot, diferit de zumzetul aproape neutru de muzeu; acolo eşti distras de chelneri şi de cafea, pe cînd aici, în clipele de răgaz de la citit, ochii îţi alunecă pe frescele milenare.
Dacă la cafenea eşti înconjurat de hărmălaia prezentului, ademenitoare către viaţa din afară, aici freamătul discret al trecutului te retrage spre citit, spre istorie - citea, studenta, Regii blestemaţi.
Plec, amuzată de ineditul loc de citit, gîndindu-mă că, dacă Museumsinsel este de fapt o întreagă istorie a umanităţii, atunci şi cartea, pe care o poţi lua cu tine aici, poate fi o tabletă. Adică o bibliotecă întreagă.