Un (alt)fel de educaţie
Pentru că educaţia în România e, de ani buni, supusă reformelor, schimbărilor, discuţiilor, blamată şi marginalizată, predestinată parcă eşecului fără cale de revenire, din ce în ce mai multe ONG-uri au început să se implice. Despre un (alt)fel de a percepe educaţia, despre cum mentalităţile tuturor celor implicaţi în sistem – fie profesori, elevi sau părinţi – pot schimba eternul discurs pesimist privind sistemul educaţional, am discutat cu Simona David-Crisbăşanu, coordonator al Proiectului „Zburd – Educaţie prin coaching“, „alchimistă“ în Asociaţia ROI.
V-aţi implicat de oarecare timp în spaţiul educaţional, încercînd o abordare inedită pentru ţara noastră – anume, educaţia prin coaching. Cum vedeţi, la ora actuală, şansa copiilor de a primi o educaţie de calitate în România?
Pentru cine vrea să vadă, sînt foarte multe iniţiative care indică schimbări în bine în educaţie, atît în sistem, cît mai ales în afara lui. Dar încă nu am atins masa critică pentru o transformare profundă şi reală. Dacă aş avea copii de dat la şcoală, nu ştiu ce-aş face. Sînt rare şcolile bune iar ce înseamnă bun e o altă discuţie. Pietrele de moară sînt salarizarea şi evaluarea profesorilor, precum şi programa şcolară. Ce e de făcut pînă va fi găsită o soluţie la aceste probleme spinoase? Stăm şi aşteptăm, sau facem ceva diferit, atît cît stă în puterea noastră – ca profesori, elevi, părinţi sau angajatori? Organizaţiile nonguvernamentale se implică, iar mii de copii beneficiază de programe utile şi interesante, dar nu e suficient. Vreţi să contribuiţi? Puteţi începe să contribuiţi în perioada 1-5 aprilie la orice şcoală din apropiere, la acea săptămînă dedicată, obligatoriu, activităţilor nonformale în toate şcolile din România. Este o iniţiativă foarte bună a Ministerului Educaţiei, care arată că, iată, lucrurile se pot schimba în bine, şi de sus în jos.
Cum aţi ajuns să lucraţi în domeniul nonguvernamental?
Fac parte dintre acei oameni nebuni care vor să schimbe lumea. De aceea am ales să fiu ziarist (şi încă nu m-a părăsit microbul!), apoi am lucrat în domeniul comunicării. În liceu mi-am dorit să fiu şi profesor, dar m-am răzgîndit repede – nu mă atrăgea ideea de a preda o materie... şi atît. Mă gîndeam că nu despre asta trebuia să fie şcoala. Iar acum am revenit la liceu, cu o idee mai clară despre cum ar fi bine să fie. La începutul anului 2012, am hotărît să părăsesc sectorul privat pentru a mă dedica Proiectului „Zburd – Educaţie prin coaching“, care era abia la început, şi Asociaţiei ROI. Acum pot spune că decizia a fost foarte inspirată, deşi nu neapărat uşoară.
Cum funcţionează acest proiect?
În primul rînd, lucrăm cu cinci licee tehnologice din Bucureşti, Braşov, Iaşi, Sibiu, Cîmpulung Muscel, care au avut rezultate slabe la Bac (promovabilitate sub 20%).
În aceste licee, profesorii, elevii şi părinţii învaţă să lucreze împreună, în echipă, să-şi ia soarta în propriile mîini, pentru a avea o şcoală mai bună. Ce facem practic? O echipă de coachers voluntari facilitează procesul prin care reprezentanţii profesorilor, ai elevilor, ai părinţilor se formează ca echipă, conştientizează problemele şi îşi asumă responsabilităţi. Astfel, sprijinim aceste licee să găsească soluţii la problemele cu care se confruntă: de la absenteism la disciplină şi lipsă de motivaţie sau de încredere. Elevii provin, în general, din medii defavorizate – familii monoparentale sau părinţi plecaţi în străinătate.
Explicaţi-ne de ce mizaţi pe această nouă şi inedită metodă, cel puţin la noi, bazată pe educaţia prin coaching?
Urmărim formarea de echipe performante în şcoli, pentru ca, astfel, elevii, profesorii şi părinţii să înveţe să lucreze împreună, să conştientizeze că şcoala este a lor şi că depinde de ei să schimbe ceva. Într-un mediu unde fiecare îl învinovăţeşte pe celălalt, iar copiii parcă nu există, proiectul nostru contribuie la găsirea unor soluţii prin forţe proprii. Acest lucru, în sine, reprezintă o transformare majoră în cultura noastră, pentru că noi, românii, nu sîntem învăţaţi să lucrăm în echipă şi să ne asumăm responsabilităţi. Acest mod de lucru poate conduce, pe termen mediu, la o transformare reală şi durabilă în educaţie, pornită de la „firul ierbii“.
Cine este Asociaţia ROI? În ce fel de proiecte vă implicaţi şi cum vă finanţaţi?
Am pornit Asociaţia ROI de la ideea de stup, fagure, comunitate, vibraţie. Derulăm proiecte în domeniul educaţiei copiilor, al culturii şi leadership-ului. Am reuşit, într-un an, să atragem fonduri europene în Programul „Tineret în Acţiune“. Fondurile obţinute nu sînt foarte mari, dar vin repede şi de aceea recomand oricărei organizaţii să aplice. De asemenea, am aplicat cu „Zburd – Educaţie prin coaching“ pentru un grant de la Raiffeisen Comunităţi, l-am obţinut şi am reuşit să acoperim o parte din costuri. Dar ceea ce am realizat se datorează unor oameni sufletişti, mulţi dintre ei voluntari, cum sînt antrenorii din echipa Proiectului „Zburd – Educaţie prin coaching“. Ce am constatat este că oamenii au nevoie să participe la visuri mari şi, în acelaşi timp, au nevoie de cineva care, la un moment dat, să le canalizeze energiile pentru împlinirea acelor visuri. Mă bucur că pot contribui la asta şi cred că mi se potriveşte rolul de „alchimistă“ în stupul ROI.
Vorbind de educaţia prin coaching – cine sînt beneficiarii?
În etapa-pilot, care se va încheia în iulie 2013, lucrăm cu licee tehnologice care au avut performanţe slabe la Bac. Aceste licee au peste 4500 de elevi şi aproape 400 de profesori.
Este de ajuns o intervenţie de un an şi jumătate?
După cîte am văzut, ar mai fi necesar încă pe-atît pentru ca echipele liceelor să devină performante şi să funcţioneze fără intervenţia noastră, iar schimbarea în cultura şcolilor să fie ireversibilă. Lucrăm, în prezent, la strategia pentru continuarea proiectului. În principiu, coaching-ul de echipă este benefic pentru orice şcoală şi orice organizaţie.
La un an de la implementare, care este prezentul Proiectului „Zburd“?
Rezultate au început să apară. La Sibiu, de exemplu, în clasa care a aplicat proiectul, numărul corijenţilor la matematică a scăzut de la 12 la 2, acum extind proiectul la nivelul întregului liceu. Colegiul Tehnologic Cîmpulung a reuşit să crească rata de promovabilitate de la 2%, în 2011, la peste 20%, în 2012. În plus, comunicarea între elevi şi profesori se îmbunătăţeşte considerabil, elevii încep să capete mai mare încredere în ei, vin cu iniţiative şi învaţă să facă proiecte, ceea ce le foloseşte fără doar şi poate mai tîrziu. La Liceul de Mecanică Fină din Bucureşti, unde sînt implicată în echipa de coachers, faptul că elevii decorează o clasă, spre exemplu, poate să nu pară a fi mare lucru, dar pentru liceul respectiv e un pas uriaş. Sau organizarea unei serbări de Crăciun la iniţiativa şcolii poate părea banală, dar elevii s-au pregătit cîteva săptămîni pentru a prezenta momente artistice în faţa celorlalţi colegi – un exemplu foarte clar de activităţi nonformale. Am constatat că în fiecare dintre cele cinci şcoli se întîmplă deja lucruri bune, pe care profesorii şi elevii nu le văd şi nu le consideră importante, dar dacă ar construi pe aceste mici succese, dacă ar învăţa unii de la ceilalţi, lucrurile ar putea să arate, în scurt timp, cu totul altfel. Noi, prin „Zburd – Educaţie prin coaching“, încurajăm acest proces de învăţare. Mai multe se pot afla şi pe site-ul nostru, www.zburd.ro.
Cum s-a produs parteneriatul cu Asociaţia Română pentru Coaching?
Parteneriatul cu Asociaţia Română pentru Coaching a venit firesc pentru că este o asociaţie de coachers, care promovează profesionalismul şi etica în acest domeniu. De aceea, ne dorim ca în Proiectul „Zburd – Educaţie prin coaching“ să lucrăm cu antrenori care sînt membri ai Asociaţiei. Oricum, noi, la Asociaţia ROI, selectăm cu atenţie antrenorii cu care lucrăm, care sînt pregătiţi în metoda de coaching de echipă, pe care o folosim, de către un mentor cu experienţă de 30 de ani în coaching. Este vorba despre Ernie Turner, preşedintele Leadership in International Management, executive coach cu experienţă de peste 30 de ani în lucrul cu organizaţii internaţionale, inclusiv în domeniul educaţiei. Ernie a venit special în România de cîteva ori, ca voluntar, ca să-i antreneze pe coachers.
Ce aşteptaţi de la viitor?
Acum ne concentrăm pe derularea proiectului-pilot în cele cinci licee şi pe dezvoltarea strategiei pentru următorii ani. Experienţa căpătată pînă acum pe teren ne demonstrează că ceea ce facem este ceea ce are nevoie şcoala. Cînd te afli într-un proces de schimbare, teama te poate paraliza, chiar dacă faci un pas în direcţia cea bună. Noi am reuşit să fim lîngă aceste şcoli timp de un an, nu am fost doar o zi şi am plecat, nu am dat bir cu fugiţii, ci am rămas, oricît de grea şi de dezastruoasă ar părea situaţia. La liceul cu care lucrez, anul trecut au luat Bac-ul doi elevi din 120, iar majoritatea elevilor provin din medii defavorizate. Sîntem angajaţi, în continuare, pentru a produce o schimbare pe termen lung, şi nu sîntem singurii – tot mai multe organizaţii implicate în educaţie îşi doresc acest lucru şi vor să lucreze împreună cu alţii. Nu ştiu cînd va apărea marea transformare, dar noi vedem deja schimbări în şcolile în care lucrăm, şi ăsta e un semn foarte bun, ne arată tuturor că se poate.
Cum credeţi că alte şcoli pot învăţa din astfel de experienţe şi obţine rezultate similare?
Ne interesează ca şi alte şcoli să înveţe împreună cu noi din acest proces. Pentru că sîntem într-un proces de învăţare în care echipele fiecărei şcoli învaţă să aibă încredere în forţele proprii, să viseze la ce este posibil şi să planifice apoi cum să-şi atingă obiectivele. Primul pas este să descoperim noi, împreună cu şcolile deja incluse în proiect, ce anume funcţionează, ce fac deja bine şi ce ar putea îmbunătăţi. Pornim de la curajul de profesorilor de a se aşeza la aceeaşi masă cu elevii şi de a asculta de-adevăratelea ce au de spus copiii, fără să-i judece, ci cu intenţia de a îmbunătăţi lucrurile. Pentru a împărtăşi progresele deja obţinute, căutăm soluţii, resurse şi voluntari care să ne sprijine să comunicăm aceste lucruri într-un mod care să aibă impact în rîndul unui public cît mai larg, inclusiv printr-un film documentar.
Ce anume aţi dori să reflecte un asemenea film documentar?
Dorim să includă studii de caz, situaţii reale cu care se confruntă liceele cu care lucrăm. Un exemplu relevant pentru multe şcoli (nu numai din România) este faptul că Liceul de Mecanică Fină din Bucureşti a reuşit să rezolve, în mai puţin de un an, problema gravă a disciplinei prin aplicarea unor măsuri clare. Fapt este că, în urmă cu un an, poliţia era chemată aproape săptămînal să rezolve situaţiile conflictuale, iar de la începutul acestui an şcolar n-au mai apărut astfel de cazuri. Au introdus verificarea la intrare, carduri de acces, iar spaţiile din interior sînt supravegheate atît de profesori şi elevi, cît şi de personalul specializat. Pe de o parte au fost aplicate, cu fermitate, măsuri concrete, pe de alta, şcoala a organizat diverse acţiuni care i-au apropiat pe elevi de profesori. Au fost organizate pentru prima oară după mulţi ani evenimente precum Balul Bobocilor sau Serbarea de Crăciun. Pentru cineva din exterior, aceste evenimente pot părea neesenţiale, dar, de fapt, au condus la o îmbunătăţire a comunicării între elevi şi profesori. De asemenea, le-a arătat elevilor că şcolii le pasă de ei, plus că i-a încurajat să înveţe lucruri noi şi să-şi exprime creativitatea (de la cîntat, la recitat poezii, teatru şi dans). De asemenea, elevii s-au apreciat reciproc, ceea ce este vital pentru a crea o atmosferă prielnică învăţării în şcoală. Această evoluţie se reflectă şi în modul cum elevii respectă şcoala. Dacă în urmă cu un an afişele de pe coridoare dispăreau într-o săptămînă, acum sînt la locul lor. Ceea ce nu înseamnă că nu mai avem foarte mult de lucru, dar este important să ne uităm la ce este posibil cînd oamenii – în acest caz profesori şi elevi – se ascultă unii pe ceilalţi şi lucrează împreună.
a consemnat Stela Giurgeanu
Foto: Asociaţia ROI
