O zi perfectă
Începe pe la 10 dimineaţa. Cu trezire lentă, adiere cu aromă de tei, un ciripit ici, un ciripit colo. Senzaţia că nu trebuie să fii nicăieri, că nu trebuie să faci nimic, că îţi aparţii, ţie şi tabieturilor tale, în întregime.
Bineînţeles, mai ales cînd planifici o asemenea zi, şi mai ales dacă stai la bloc, dimineaţa va începe undeva pe la 7. Ori vecina de deasupra merge cu tocurile pe gresie - căci pare că are gresie pînă şi în dormitor -, ori vreun alai de lucrători la spaţiile verzi sau de gunoieri trece vesel aruncînd sudălmi anatomice, dar prieteneşti, fie latră vreun cîine, fie vreun lucrător al primăriei tunde iarba. Nu este exclus ca toate să se îmbine în dimineaţa zilei "perfecte".
Oftezi după somnul care a fugit speriat de toată hărmălaia, te smulgi cu greu de pe pernă şi intri în baie. Aici, după ce mijeşti mai bine ochii cîrpiţi de somn, vezi cu groază cum creşte o baltă de apă sub chiuvetă. Te repezi să închizi robinetul de siguranţă, dar vezi că n-are nici un efect. Rulmentul însuşi este fisurat, iar fluturaşul roşu este doar de decor. Pui mîna pe telefon şi suni instalatorul. Instalatorul îţi cere detalii. I le dai, sperînd că te pricepi. Instalatorul îţi spune "aha" şi-ţi mai spune, iar aici groaza devine panică, să vorbeşti cu administratorul să închidă apa pe toată coloana de la baie. Altfel nu poate face nimic. Aşa că suni, cu inima cît un purice, administratorul. Ai noroc, este un om de treabă, săritor. Îi spui care e problema, convoci o întîlnire pe terenul apartamentului tău: administratorul şi instalatorul, oamenii cei mai importanţi ai zilei care îşi pierde, pe minut ce trece, perfecţiunea.
Pînă să vină cei doi, stai pe lîngă fisură şi numeri picăturile care cad în lighean. Frecvenţa creşte parcă invers proporţional cu trecerea înceată a timpului. Nu poţi face nimic, ligheanul îţi solicită prezenţa neîntreruptă.
După cîteva ore, sună interfonul. Instalatorul urcă, se apucă de treabă. Dar nu poate face de fapt nimic pînă ce apa nu este oprită. Aşa că, între două ligheane, mai stai la o tacla, mai glumeşti, mai spui că numărul apartamentului tău este 13 - faci glumiţe cu pisica neagră... doar doar de-o trece timpul. Ajungi să numeri minutele. Îţi vine să mai suni la administrator, dar ţi-e teamă să nu strici.
Căci la bloc contează să te ai bine cu vecinii, cu administratorul, cu femeia de serviciu şi cu preşedintele. Dacă mai ştii şi cine sînt preşedinţii de scară şi dacă te mai ai în relaţii bune şi cu ei, eşti om. Însă, dacă habar n-ai cine sînt toţi aceştia, îţi periclitezi viaţa de locatar. Căci la bloc este precum în comunităţile izolate. Dacă nu te ai bine cu vecinul (unicul pe o rază de cîţiva kilometri) cine o să sune la salvare, cînd ţi-e rău?
Şi, deşi ştii toate astea, simţi presiunea ligheanului, aşa că-l mai suni o dată pe administrator. Prezinţi miile de scuze, dar instalatorul a venit deja, ţeava curge, ligheanul nu mai face faţă - primeşti confirmarea: în zece minute opreşte apa. Te mai linişteşti, trec minutele promise, ajunge administratorul. Te mai întreabă o dată: unde ai problema, la baie sau la bucătărie? Răspunzi, simţind că umilinţa se strecoară în glas: la baie (parcă te abţii să nu spui şi "dacă nu vă supăraţi") Reacţia lui este însă una panicardă: la baie?? atunci avem o problemă.
Simţi că universul, cu toate problemele sale, dispare într-un abis de neimportanţă. Cui îi pasă de criza economică, de problemele politice, de crimele ecologice şi de toate crimele contra umanităţii cînd administratorul de bloc îţi spune, oftînd şi ridicînd din sprîncene că este o problemă să închidă apa de pe coloana de la baie?
Bălmăjeşti ceva: da' de ce? Ţi se explică o logistică uluitoare, pe care deşi o auzi nu o poţi percepe prin prisma raţiunii: cheia de la apa rece de la coloana de la baie este la un locatar care nu este în ţară.
Se pare însă că inspri milă: totuşi, mai e o şansă. Amîndoi, administratorul şi instalatorul coboară în subsol ca să vadă "ce se poate face". După cîteva minute se întorc, victorioşi: s-a rezolvat. Cum? Nu mai contează, hai să schimbăm ţeava rapid. Timp de încă vreo zece minute (căci cam atît durează lucrarea) numeri fiecare secundă, te învîrţi ca vodă-n lobodă, întrebi de o cafea, de o apă, de un suc, nu ştii ce să faci, ca să nu strici feng-shui-ul. Ţii degetele încrucişate şi respiri încet, ca să nu deochi.
Îi vezi revenind în sufragerie, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Gata? Gata, ce mare lucru să schimbi un robinet? Într-adevăr, ce atîta agitaţie, plăteşti, mulţumeşti pentru salvare, închizi uşa în urma lor, răsufli uşurată. A trecut demult dimineaţa, dar ziua încă mai poate fi perfectă.
Te bagi, în sfîrşit, în duş, dai drumul la apă şi încremeneşti: acum din bateria duşului ţîşneşte un firicel de apă. Calcluezi rapid parametrii problemei: firicelul este încă mic, abia sesizabil, şi chiar dacă ajunge să stropească faianţa, pînă la urmă, ziua perfectă are prioritate. Iar firicelul mai poate aştepta. Vei reporni întreaga operaţiune şi îl vei opera abia cînd va creşte mare.
