Cum credem

Ştirea din zilele trecute, privind declaraţiile Papei Francisc în timpul discursului ţinut la Academia Pontificală de Ştiinţe, în care acesta susţine teoria Big Bangului şi evoluţionismul, explicînd că teoriile nu sînt incompatibile cu existenţa Creatorului, ci, dimpotrivă, ele „cer existenţa acestui Creator”, iar că Dumnezeu nu este „un magician cu o baghetă vrăjită”, m-a făcut să mă gîndesc la efectele pe care aceste declaraţii le-ar avea asupra diferitelor viziuni privind credinţa oamenilor din jurul meu.

Căci cunosc atît oameni vehemenţi cînd vine vorba despre religie şi credinţă (şi pro, şi contra), cunosc oameni discreţi, care cred, dar nu fac din asta un discurs, şi cunosc oameni care se declară atei, dar fără să-şi impună categoric ateismul.

Chiar zilele trecute am fost la un botez. Naşii sînt oameni care fac parte din această ultimă categorie. Sînt doi oameni absolut minunaţi, generoşi şi plini de lumină – paradoxal, deşi ei nu sînt adepţii creştinismului, sînt imaginea perfectă a creştinului. Doar că, pentru ei, creştinismul este doar o doctrină. Nu sînt vehemenţi, nu încearcă să-şi impună punctul de vedere, sînt discreţi şi senini.

Deşi nu cred, sînt prinşi de multe ori de „constrîngeri” tradiţionale. Sărbătoresc, aşadar, marile sărbători creştine, pentru că aşa au prins din familie şi acceptă îndatoriri religioase, pentru prieteni. Dar, cu toate că nu cred spiritual în toate acestea, reuşesc să se bucure în mod autentic de postura de „părinte spiritual”, de sărbătoarea Crăciunului, iar de Paşti spun cu tot dragul „Cristos a înviat”.

În oglindă, există ateii vehemenţi. Nu doar că nu cred şi sînt vehemenţi în a-şi susţine, cu mîndrie, vehemenţa, dar îi şi judecă pe cei care au înclinaţii credincioase. Nu intră în biserică şi refuză cu ostentaţie orice idee de sărbătoare religioasă. Sînt atît de absorbiţi de ateismul lor, încît reuşesc să ridice lipsa de credinţă la nivel de credinţă.

Am cunoscut însă şi oameni aflaţi la polul opus. Oameni care trăiesc, realmente, cu „frica de Dumnezeu”. Care nu numai că îşi fac ostentativ cruci peste cruci cînd merg cu autobuzul şi trec prin faţa unei biserici, nu spală în zile de sărbători şi ţin toate posturile, merg la biserică, dau acatiste etc., dar care, din nou, într-un mod paradoxal, deşi sînt creştini prin botez şi credinţe, au o putere fantastică de a-i judeca pe cei care nu fac nimic din toate aceste ritualuri. Mai demult, la o petrecere, am cunoscut un domn care povestea, extrem de serios, că motivul pentru care s-a despărţit de o potenţială iubire a fost că fata a refuzat să-şi facă cruce, în maşină, înainte de a porni la drum. Ceea ce pentru el a fost de neiertat.

Cunosc, bineînţeles, şi oameni credincioşi, dar care sînt extrem de discreţi în ceea ce priveşte acest aspect al spiritualităţii lor. Dacă îi provoci la discuţie, îşi vor apăra credinţa, dar nu te vor obliga să le dai dreptate. Merg la biserică, dar fără a-şi face din asta un ritual. Îşi fac cruce discret şi îşi spun rugăciunile în gînd. Sînt oameni care, dacă ţin post şi sînt invitaţi la o petrecere, nu vor refuza să mănînce „de dulce”, de frică să nu „se spurce”. Sînt oameni senini, care se bucură pe deplin de credinţa lor, departe de orice formă de exhibiţionism.

Revin însă la întrebarea iniţială: oare cum vor percepe oamenii din cele patru categorii recentele declaraţii ale Papei Francisc? Cine va zîmbi, cine se va încrunta şi cine se va simţi eliberat? Care vor fi, oare, efectele pe termen lung ale acestui discurs?