Restanţier la blog
Cu cîţiva ani în urmă m-am întîlnit întîmplător cu fostul meu profesor de literatură engleză din facultate. După ce am schimbat replicile pe care le schimbă de obicei doi cunoscuţi care nu s-au văzut demult, profesorul m-a întrebat dacă mai am acelaşi număr de telefon. I-am răspuns, în glumă, că am pînă şi acelaşi aparat de telefon.
După care mi-a pus o întrebare care, recunosc, m-a blocat pentru cîteva secunde. Ceea ce înţelesesem eu că m-a întrebat era adresa mea de... bloc. Uimită, dar pînă la urmă, mi-am spus: de ce nu?, am început să-i dictez cu conştiinciozitate datele adresei mele: Bulevardul Constructorilor nr... Am văzut cum se opreşte din scris, brusc şi stupefiat, cum se uită la mine, peste ramele ochelarilor, cu acea privire a omului care stă faţă în faţă cu un meteorit proaspăt picat din cer, şi am auzit că repetă întrebarea. Spre nefericirea mea am repetat, şi eu, adresa blocului. Niţel mai tare şi mai apăsat, căci mă gîndeam că poate nu m-a auzit bine.
"Blog, Stela, blog, nu bloc" – s-a răstit, pe bună dreptate, profesorul la mine. Duşul rece al tonului mi-a făcut sinapsele să se regrupeze destul de rapid şi, rîzînd, i-am spus că eu nu am blog. Căci, deşi am auzit despre ele, nu prea ştiam cu ce se mănîncă, şi că nici prin cap nu mă gîndisem să mă aventurez în această direcţie.
Anii au trecut, multele forme de comunicare online au explodat, însă nici acum nu sînt la curent cu aceste chichiţe ale lumii în care trăiesc. Mărturisec: telefonul este pentru mine doar telefon şi mi-l schimb doar cînd se strică, calculatorul îl folosesc strict pentru scris, iar internetul, pentru email şi informaţii. Fac parte dintre cei pentru care facebook-ul a început dintr-o necesitate la locul de muncă. Pînă să mă prind cum "se postează" a trecut ceva timp. Nici acum nu prea "postez", deşi citesc postările altora. (Am înţeles, de altfel, că noi, ăştia care nu postăm, facem deja parte dintr-un grup privit cu uşoară condescendeţă de către cei care se bucură din plin de toate afinităţile cu reţeaua de socializare.) Sînt, în această privinţă, aidoma bătrîneilor de pe scara blocului unde locuiesc, care mă opresc uneori să mă întrebe ce e aia megabit, megapixel, beneficii flexi, viteză ultraspeed 4G - şi alte asemenea grozăvii pe care le aud în reclamele de la TV. Le spun, jenată, că habar n-am.
Aceeaşi jenă mă prinde de cîte ori trebuie să sun la "call center", cînd internetul nu-mi merge. Operatorul începe să mă întrebe ce fel de router am, care leduri sînt aprinse, ce sistem de operare am, etc. La fiecare întrebare îmi recunosc neştiinţa şi întreb, la rîndul meu, ca un copil: Da' ce e aia? (Am simţit chiar o reţinere din partea operatorului, cînd, după toate ghidajele, mi-a spus să deschid... o fereastră.)
Şi nu este vorba despre rea voinţă. Nu este spirit de frondă. Este o pură incapacitate de a ţine pasul, de a reţine explicaţii, o incapacitate de a mă conecta la această realitate tehnică.
Să fie, oare, această lipsă de afinitate, un handicap real pentru noua lume virtuală?
