La buletin, cu mama

Publicat în Dilema Veche nr. 507 din 31 octombrie - 6 noiembrie 2013
Mondenitatea cutremurului jpeg

Există şi poveşti frumoase. Poveşti care încep cu „la mine a mers uşor“ sau „eu am dat peste o doamnă draguţă“; există, de asemenea şi poveşti despre un sistem care „merge“, despre funcţionari amabili şi despre un parcurs birocratic absolut normal. Poveşti care, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Dar toate acestea sînt doar la stadiul de istorisire, căci, la noi, majoritatea cazurilor care implică contactul omului „de rînd“ cu „autoritatea“ încep cam aşa:

Ştiai, dar cu cîteva luni înainte primeşti şi un reminder, un SMS, de la banca unde ai creditul: „stimate client, în data de... vă expiră buletinul. Vă rugăm să veniţi cît mai repede posibil pentru actualizarea de date etc. etc.“ Imediat simţi că te compleşesc toate problemele lumii. Îţi aduci aminte de ultima dată cînd ai luat-o pe drumul ăsta. Atlas cu al său glob pe umeri habar n-avea cum e să-ţi schimbi buletinul în România.

Începi aşadar „demersurile“. În primul rînd, ajungi la secţia de Poliţie „de care aparţii“, ca să te interesezi de acte. Aici însă, clădirea e închisă „pentru renovare“; găseşti însă o gheretă cu o doamnă în uniformă, înăuntru. O întrebi unde a plecat Secţia. Îţi răspunde. O mai întrebi ce acte sînt necesare pentru reînnoirea buletinului. Îţi arată un avizier. Şi oricum, nu la Secţie trebuie mers, ci la Direcţia de Evidenţă a Persoanelor, care e în cu totul altă parte. La avizier nu sînt toate detaliile trecute, te întorci. „Dacă apartamentul e pe numele mamei, trebuie să vină şi ea?“ Bineînţeles. Dar, vedeţi, mama se deplasează mai greu, ce se poate face în cazurile acestea? „Întrebaţi la Direcţie.“

Iei adresa, suni la Evidenţă, pui aceeaşi întrebare. E clar: nu se poate fără mama. Aşa că, vrei nu vrei, mai cu taxiul, mai cu un prieten cu maşină, o iei pe mama pe sus şi o duci la Direcţie să semneze în faţa organelor că „te ia în spaţiu“.

Intraţi într-o încăpere mică, de vreo 12 metri pătraţi. Înăuntru sînt vreo 20 de oameni. Cîţiva tineri, în aceeaşi situaţie, „cu unul dintre părinţi“ după ei. Buluciţi, lipiţi de perete sau cocoţaţi pe cîteva mese. Scaune nu prea sînt. Adică sînt cîteva rămăşiţe. Dintr-unul se bălămbăne o jumătate, care stă să cadă, dar care se mai ţine cu ultimele puteri disperate de restul scheletului. Altuia, spătarul i-a murit de mult, şi pui pariu că nici bucata de burete care a mai rămas şi care aminteşte de o vagă formă ovală nu mai are multe zile.

Îţi revii puţin, găseşti un colţ liber de perete de care să-ţi sprijini mama şi priveşti în jur. „Coadă“ e impropriu spus, căci vălmăşagul în mijlocul căruia te afli n-are de fapt nici cap, nici codă. Întrebi, debusolat, de unde se iau bonurile de ordine.

Însă aşa ceva nu există. Tehnica de a afla „după cine eşti“ e mult mai „prietenoasă“.

Cînd intri, trebuie să urli, articulat, ca să te faci auzit şi înţeles: „cine este ultimul la coadă?“. Cu ceva noroc ţi se răspunde corect. Dacă însă stelele nu-ţi surînd – şi cînd intri în lungul proces al actelor, stelele par a nu exista – întrebarea va isca un miniscandal. Căci cineva va arăta spre altcineva, care va pretinde că n-a fost el ultimul, acuzînd, la rîndul său, că acuzatorul a venit, de fapt, după el – şi aşa încep poveştile.

„Am venit pentru a patra oară. Mă pun ăştia mereu pe drum, ba că nu e bine făcută copia, ba că-mi mai trebuie un act care să dovedească că alt act este valabil.“

„Mie mi-a smuls toate actele din dosar şi mi-a pierdut timbrele. Aşa că a trebuit să mai fac un drum la Poştă, iar cînd m-am întors a trebuit să iau coada de la capăt!“

„Am citit la avizier că toate taxele se achită la ghişeu. Acum aflu că timbrul fiscal trebuie să-l iau de la Poştă.“

„Am venit aici de dimineaţă, şi toată lumea se bagă în faţa mea.“

„Eu sînt proprietarul casei, am toate actele, vînzare, cumpărare, chitanţe, dar mi s-a spus că tot trebuie să vin cu fostul proprietar, adică cu mama, ca să fie ei siguri că nu e cine ştie ce neregulă la mijloc. Vă puteţi închipui aşa ceva?“

Bineînţeles, funcţionarii se ţin departe de toate aceste energii negative. În două ore, nimeni nu a ieşit să dea vreo informaţie sau să întrebe dacă există vreo problemă. În camera de aşteptare, o femeie însărcinată încearcă să-şi menţină echilibrul pe unele dintre scaunele moarte. Bărbatul ei o încurajează, încercînd să facă haz de necaz. Cîţiva rîd, necăjiţi. Bătrîni care abia se mai ţin pe picioare, tîrîţi la ghişeu să dea cu semnătura că „îşi iau în spaţiu“ copiii, o lume mai degrabă tăcută şi cuminte, care aşteaptă. Dincolo de uşile de sticlă, acoperite ostentativ cu hîrtie – ca nu carecumva muritorii de rînd să aibă vreun contact, fie el şi vizual, cu ei –, funcţionarii statului se comportă precum nişte stăpîni.

Reuşeşti, în final, să intri. Inima îţi bate atît de tare că ai ajuns în „sanctuar“, încît simţi un imbold tîmpit de a-ţi scoate o căciulă imaginară de pe cap. Eşti privit sever de doamna de la birou. Parcă te-a citit, parcă ţi-a mirosit frica şi angoasele, căci atitudinea ei îţi spune verde în faţă că de pomană te ascunzi în spatele mutrei tale de om cinstit, căci ea te-a dibuit.

Te ia tare şi la „per-tu“. Deşi ai peste 35 de ani.
„Ce vrei?“
„Să... schimb buletinul...“
„De ce?“
„Mi-a... expirat“
„Acte ai?“

Întinzi, timorat de mini-interviul uşor absurd (căci pentru ce altceva să fii acolo?), dosarul alcătuit cu grijă, cu actele aranjate ca la carte. Doamna ţi le smulge din mapă, n-are timp de fineţuri, timbrele fiscale zboară care încotro şi, în timp ce tu te laşi în patru labe ca să le cauţi sub biroul ei, auzi cuvîntul de care te temi cel mai mult: „Incomplet“.

Scoţi încet capul de sub masă, cu privirea goală şi timbrele în mînă.

Îngăimi moale: „... aoleu...“
„Păi, procesul-verbal unde-i?“
„Procesul-verbal...?“

Doamna poliţist şi-a dat seama de mult. Eşti un idiot. Se adresează aşadar mamei pe care o invită politicoasă să ia un loc. Păi, îi explică, actul de vînzare-cumpărare al casei împreună cu factura care demonstrează că e proprietarul casei sale nu înseamnă nimic fără procesul-verbal de predare-primire. După care, la fel de politicoasă, o concediază cu o mînă pe mamă, spunîndu-i să se ridice să dea scaunul altcuiva intrat tot pentru buletin.

Îţi dai seama că pierzi şi că a venit timpul să joci tare, să mizezi pe singura carte pe care o mai ai. Şi, nu care cumva să-i spui: „asta nu scrie la avizier“.

Ca să mai ai, aşadar, o şansă, trebuie să laşi ochii în jos, să taci, să intri în pămînt. Să-ţi ţii respiraţia, ca nu carecumva să provoci. Dacă faci aşa, există o speranţă să îmbunezi inima doamnei.

Doamna oftează, te vede jos, te vede răpus, îşi permite aşadar să aibă o urmă de compasiune. O invită din nou pe mamă să ia loc. Îi întinde cererea şi o pune să semneze, iar ţie îţi aruncă vorbele de clemenţă: „Cauţi actul acasă şi, dacă-l găseşti, mi-l aduci mîine. Treci la poză.“

Nu mai întrebi nimic, taci mîlc, nici măcar nu te mai gîndeşti că, dacă ar fi fost un act atît de important, nu-ţi primea dosarul, iar dacă poţi să-l aduci, sau nu, ce rost mai avea atitudinea de zbir, şi te aşezi pe rîvnitul scaun de fotografiat. Nici aici însă nu e totul ca la carte. Căci, deşi e caniculă afară, ce-ţi veni să porţi un tricou cu bretele la poza de buletin? De acum, doamna nu mai are nici un dubiu că te-a băgat în sperieţi. Cu largheţe îţi împrumută chiar o haină găsită pe undeva, prin spatele biroului. Faci ochii mari, mai mari, şi mai mari, şi-ţi face poza. Totul pare că ia sfîrşit. Întrebi timid: cînd vin după buletin? Cîndva, ţi se răspunde vag, în vreo trei săptămîni. Mai treci şi mai întrebi.

Mulţumeşti mult, saluţi, îţi iei mama, ieşi din cameră, priveşti triumfal, cu ochii scînteind, chipurile pămîntii din sala de aşteptare. Primeşti chiar şi cîteva felicitări tacite: ai răzbit. După care, afară, îngheţi instantaneu la peste 36 de grade: ţi s-a luat buletinul vechi (încă ne-expirat), dar nu ţi s-a eliberat nici un fel de adeverinţă cum că e în preschimbare.

Şi nu e groaza faptului că ai putea fi legitimat pe stradă şi că nu ai avea acte, ci doar că ţi s-ar putea pierde dosarul şi că tot calvarul va trebui să reînceapă. Şi mai abitir. 

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

parlamentul european foto adevarul
Intrarea României în Schengen, în atenția Parlamentului European
Liderul delegației române a PSD din Parlamentul European a anunțat introducerea pe agenda plenului PE a unei dezbateri cu rezoluție privind aderarea României la Spațiul Schengen.
Stoichita
Stoichiță, interzis să mai intre în vestiarul naționalelor. I-au pus stop „Sfătuitorului“
Omul care îi şoptește la ureche lui Răzvan Burleanu și-a pierdut din influența pe care o avea asupra președintelui FRF.
cuc wikipedia jpg
Cucul, în cultura poporului român. O mulțime de credințe populare sunt legate de pasărea sacralizată
Vechile credințe românești fac din cuc o pasăre sacră, care poate prevesti momente în viața celui care-l aude cântând. Legendele vorbesc despre doi frați, dintre care unul s-a transformat în pasăre.

HIstoria.ro

image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.