Raţiune fără simţire – libertatea de exprimare vs lezarea demnităţii umane

Cînd este politizat şi dus în extremă, orice principiu se urîţeşte, ajungînd, într-un mod paradoxal, să-şi pervertească însuşi nucleul existenţei sale. Ajunge să-şi renege originea şi să funcţioneze ca o armă îndreptată contra menirii sale iniţiale, să dinamiteze orice construcţie logică, prin mijloacele unei logici extreme, autodistrugînd calea prin care a ajuns în punctul unde raţiunea se dezbracă de simţire, creînd monştri.

Căci a defăima pe cineva invocînd libertatea de exprimare este un abuz, o deraiere de la normele democraţiei şi o pervertire a unuia dintre cele mai valoroase cîştiguri pe care le-am avut după Revoluţia din ’89.

Cum astăzi o bună parte a mass-media din România a devenit un vehicul al libertinajului şi al instigărilor cu tentă mai mult sau mai puţin politică – afirmaţie susţinută de mai multe studii şi sondaje de opinie recente –, subiectul este unul la ordinea zilei. Acum cîteva săptămîni am participat la o conferinţă pe această temă. Organizată de către Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile şi ActiveWatch, dezbaterea s-a axat pe problema discursului ofensator din mass-media, între libertatea de exprimare şi lezarea demnităţii umane. Cine şi de ce foloseşte discursul instigator la ură şi cum poate fi combătut acesta, fără a limita libertatea de exprimare?

Perspective istorice

Invitaţi la conferinţă au fost Teodor Tiţă (jurnalist şi content manager al www.digi24.ro), Haller Istvan (membru în colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării), Florin Buhuceanu (Fundaţia ACCEPT), Delia Panait (Asociaţia FRONT), Mircea Toma (preşedintele ActiveWatch) şi Irina Ursu (Prima TV).

„Am încercat să introducem această dezbatere pe agenda ONG Fest pentru că vedem din nou derive şi escaladări ale violenţei în limbajul public din România“ – a declarat, în debutul dezbaterii, Valentin Burada, director de programe în cadrul FDSC şi moderatorul discuţiei.

Haller Istvan, membru în colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a continuat cu o perspectivă istorică a discursului ofensator în mass-media românească. „Dacă ne uităm la presa de la începutul anilor ’90, observăm că, la momentul respectiv, încă nu apăruse un mesaj atît de discriminator cum putem vedea astăzi, dar acest discurs s-a dezvoltat treptat. La sfîrşitul anilor ’90, aveam parte de un discurs ofensator foarte vehement. În perioada 2002-2003, a început să scadă, dar, din păcate, între 2007-2008, acest tip de discurs a reapărut.“

Pe de altă parte, Florin Buhuceanu (Fundaţia ACCEPT) este de părere că lucrurile sînt mai nuanţate. „Referindu-ne la anii ’90 şi pînă spre mijlocul anilor 2000, am asistat la un soi de discurs mediatic aproape violent faţă de comunitatea LGBT. Era un discurs motivat de lipsa de informaţii, de lipsa de vizibilitate a acestor persoane şi de un bagaj cultural moştenit din perioada comunistă. Îmi amintesc, cu aceeaşi neplăcere, şi de discursul la fel de violent la adresa romilor şi a maghiarilor – un discurs incitator la ură care a dus la violenţe stradale, un discurs întreţinut de politicieni şi cauzat de mass-media.“ Cu toate acestea, Florin Buhuceanu crede că „evoluţia mass-media, începînd cu anii 2000, a contribuit şi la relaxarea discursului public la adresa minorităţilor sexuale. Mass-media a fost probabil cel mai important vector care a modificat mentalităţi publice, a adus în faţă persoane din această comunitate, a umanizat cumva această temă. Trebuie să vedem şi impactul pozitiv mass-media, şi capacitatea sa de a se implica.“

Despre existenţa unor anumite momente ale intensificării discursului ofensator, Teodor Tiţă (Digi24) a amintit discursul care ţine de calendarul politic. „Vedem mai ales în preajma alegerilor o explozie de nervi, o neputinţă a diverselor categorii angajate în competiţie, care se manifestă cel mai des prin celebrii postaci – despre care s-a tot discutat în ultima vreme. Postacii vin şi spun orice despre oricine. Se ajunge la un nivel al discursului pe care doar elegant l-am putea numi suburban. Haller Istvan remarca o diminuare a discursului urii în perioada 2000-2004. Acest fapt se pliază pe ceea ce s-a întîmplat în presă în perioada respectivă. Cu cît presa este mai liberă şi mai bine dezvoltată, tentaţia de abuz este mai mare pentru că mijloacele sînt mai multe. Poţi abuza astfel în mai multe feluri de libertatea de exprimare. În acea perioadă, presa din România nu a fost teribil de liberă. Discursul a fost controlat. Guvernul de atunci făcea în aşa fel încît să controleze discursul, controlîndu-şi reacţiile asupra a ceea ce se întîmpla în spaţiul public. Se controla presa într-un mod nefericit, iar asta avea şi efecte sesizabile. Ulterior s-a dezvoltat tehnologia. De vreo şapte ani încoace, online-ul prinde foarte bine şi apar moduri noi de exprimare. O categorie din ce în ce mai mare de oameni are acces la mijloace de exprimare noi şi, tehnologic, oricine poate să comenteze oricum, oricînd.“

Cu toate acestea, în România există un for de control al discursului public, şi anume Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a cărui misiune declarată este de a garanta respectarea şi aplicarea principiului nediscriminării. Ce se întîmplă aşadar cu sancţiunile CNCD? Cît sînt ele de eficiente?

„Cînd aplicăm o amendă, trebuie să fim foarte atenţi să nu încălcăm libertatea de exprimare“ – declara Haller Istvan. „Ca autoritate naţională, trebuie să acţionăm însă moderat, ca să nu fim acuzaţi că încălcăm această libertate de exprimare. Cu toate acestea, victimele discriminării se pot adresa mai departe instanţelor de judecată şi pot cere daune morale. Vă puteţi gîndi că, dacă preşedintele ţării face o afirmaţie şi 2000 de persoane se vor duce în instanţă cerînd 1 leu daune morale, preşedintele va simţi. Dacă noi dăm o amendă de 1000 de euro, nu se simte, dar dacă oamenii merg mai departe, folosind deciziile CNCD pentru a avea o hotărîre pozitivă luată în acest sens, atunci se poate face ceva. Oricum, şi amenzile noastre au crescut, amenda maximă fiind acum 100.000 de lei.“

Sursele discursului ofensator

Studiul FDSC a identificat ca principale surse ale vehiculării discursului instigator la ură: mass-media, sfera politică şi publicul. Care este însă sursa cu cel mai mare impact?

„Depinde de subiectul despre care vorbim, despre ţinta acestui tip de discurs“ – a afirmat, în cadrul dezbaterii, Mircea Toma, preşedintele ActiveWatch. „Dacă vorbim despre romi, sursa este populaţia României, pentru că majoritatea e încă intolerantă, vorbim despre un procent de 60%. Dacă vorbim despre maghiari, surse pot fi actori politici. Ziariştii devin vehicule şi, dacă sînt orientaţi să facă audienţă, atunci vor dansa pe melodia impusă. Trebuie totuşi să fac o analiză scurtă a modului în care mass-media a evoluat în rolul de vehicul intermediar între public şi scena politică. În anii ’90, ziaristul era cel care îşi asuma afirmaţiile, care rotea paloşul răzbunărilor antirome. Cînd însă cochetam cu aderarea la Uniunea Europeană, peisajul s-a schimbat. Maghiarii au dispărut din aria de ostilitate şi, deşi romii au rămas expuşi discursului urii, nu mai era un discurs asumat de către ziarist, ziaristul doar cita. După ce am intrat în UE, ne-am năpustit pe urma romilor din străinătate.“

Care sînt „beneficiile“ acestui discurs al urii? Cine trage foloase din aceste instigări?

În primul rînd, participanţii la dezbatere au vorbit despre rating şi publicitari.

Florin Buhuceanu (Fundaţia ACCEPT) a dat unul dintre exemplele personajelor puternic mediatizate din presa românească, Gigi Becali. „Cînd îl susţii pe Becali pe toate canalele media, construieşti un curent care se mulează pe personalitatea lui Becali.“

Haller Istvan (CNCD): „Din păcate, acest discurs aduce unora nişte beneficii. Vorbind de Becali, acesta s-a mîndrit cu faptul că e citat de CNCD, că rupe amenzile de la CNCD. Este un personaj care face afirmaţii extrem de grave la adresa femeilor; cu toate acestea, femeile îl votează. Nu am văzut mulţi politicieni care să fie retraşi din funcţie din cauza unor afirmaţii, însă avem un ministru care a negat în public Holocaustul şi nu a păţit nimic, deci aceste chestiuni nu au relevanţă pentru public, care pare că încă ignoră aceste afirmaţii.“

Libertatea de exprimare şi discursul ofensator

Una dintre ideile vehiculate în dezbatere a fost aceea că, dacă se pune o cenzură prea mare pe atitudinea de discriminare, se pierde astfel şi şansa de a o corecta, în ideea că reduci posibilitatea victimei de a răspunde unor defăimări cu argumente raţionale, în spaţiul public – pierzi astfel posibilitatea de a explica –, potenţialului agresor şi altora care înclină să-i dea dreptate – greşelile pe care acesta le face.

„Personal, cred că rasismul este o manifestare a iraţionalului“ – a fost de părere Haller Istvan. „Nu poţi veni, aşadar, cu argumente să combaţi un punct de vedere iraţional. Orice argument este anulat din start. La începutul anilor ’90, au fost mulţi jurnalişti condamnaţi la închisoare pentru diferite afirmaţii contra Guvernului, a politicienilor etc. Atunci, mai multe ONG-uri s-au coalizat cu aceştia, i-au sprijinit, au susţinut că libertatea de exprimare este una dintre marile valori ale democraţiei, pe care trebuie să o păzim. După acest episod însă, limbajul urii a început să fie promovat chiar de presă. Consider că limbajul urii nu este libertate de exprimare, iar negarea Holocaustului sau afirmaţii rasiste, sau modul în care anumite persoane găsesc de cuviinţă să se exprime nu reprezintă modul prin care o societate democratică îşi afirmă valorile. Noi luăm în considere soluţiile date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi analizăm cazurile din aceste puncte de vedere. De exemplu, cînd un ziarist critică Guvernul sau o autoritate, are tot dreptul să o facă prin orice mijloace. Dar cînd atacul se declanşează contra unor grupuri vulnerabile, nu mai e permis.“

Despre aparenta dilemă între libertatea de exprimare şi lezarea demnităţii umane, Mircea Toma (ActiveWatch) a dat exemplul unei dispute dintre un artist şi curatorul expoziţiei acestuia. „Această dilemă este un subiect fierbinte, şi în cadrul ActiveWatch, pentru că implică două echipe. Una se bate pentru libertatea de exprimare, cealaltă – pentru responsabilizarea comunicării publice. Răspunsul corect e legat de fiecare situaţie în parte. Vă dau exemplul unei fotografii care reprezintă un zid pe care cineva a scris «No gypsies». Fotografia a fost făcută de către un artist care a avut 30 de fotografii despre un anumit oraş din România. Văzînd poza respectivă, curatorul i-a spus artistului să o scoată din expoziţie, din motive lesne de înţeles. Fotograful nu a fost de acord, invocînd libertatea de exprimare. Cum n-au ajuns la nici un rezultat, întreaga expoziţie s-a anulat. Personal, cred că, dacă fotografia ar fi fost singură, putea fi percepută ca avînd un mesaj instigator la ură, dar cînd fotografia respectivă se află într-un context – viaţa oraşului respectiv –, trebuie văzută ca o înregistrare a vieţii cotidiene, nu ca o instigare.“

Instigări la ură există şi pe site-urile ziarelor şi revistelor, la rubrica de comentarii, unde fiecare, la adăpostul anonimatului, îşi permite să spună orice despre oricine. Cine ar trebui să fie responsabil pentru apariţia comentariilor instigatoare? Teodor Tiţă (Digi24) este de părere că moderarea site-urilor ţine de alegerea fiecărei redacţii. „Sînt site-uri care nu moderează nimic pentru că se tem că pierd trafic – ceea ce uneori se şi întîmplă, din cauza unei moderări foarte stricte. Cineva care provoacă obţine de obicei efect, dar uneori îţi pierzi şi cititorii. Omul a venit să citească ceva, nu să se bată cu diverşi instigatori. În redacţia noastră, cînd găsim comentarii violente, interzicem accesul respectivului comentator pe site. Este alegerea noastră să renunţăm la cititorii care nu respectă normele. Bineînţeles, nu întotdeauna limbajul neprietenos înseamnă instigare. Sînt oameni care se exprimă mai ciudat, dar nu sînt rasişti – şi abia de aici încolo începe sarcina dificilă a moderării.“   

Acest articol face parte din Proiectul „Safety Net for European Journalists“ (http://www.balcanicaucaso.org/) şi a fost realizat cu ajutorul Uniunii Europene. Conţinutul acestui articol intră sub responsabilitatea Osservatorio Balcani e Caucaso şi Dilema veche, şi nu trebuie considerat că ar reflecta în vreun fel opiniile Uniunii Europene.