Mediatizîndu-l pe Arsenie Boca

Un individ a profanat mormîntul lui Arsenie Boca, spunînd că sfîntul i-ar fi poruncit acest lucru. O femeie, revenită din pelerinaj la Prislop, povestea exaltată, pe la emisiuni de cancan, cum i-a apărut chipul lui Arsenie Boca în pardoseala de la baie. O poză din Vaslui cu Arsenie Boca lăcrimează de zile întregi. Urmează, aşadar, dezvăluiri cutremurătoare despre Arsenie Boca.  

E clar: mass-media s-a pus cu tunul pe Boca. Nu trece o săptămînă fără să mai auzi de vreo minune sau revelaţie. Arsenie Boca a devenit, dintr-o figură legendară, din „omul lui Dumnezeu“, o veritabilă vacă de muls pentru audienţe. Ce se întîmplă? Am rămas oare fără ştiri despre fotbalişti şi fotomodele? A descoperit oare presa mondenă o nouă reţetă de senzaţional bălăcărindu-se prin cele sfinte? Sau vorbim despre o afacere în toată regula? Ce se ascunde, de fapt, în spatele

-ului mediatic la care asistăm de ani buni, un

care escaladează din ce în ce mai agresiv toate canalele media? Cine a fost Arsenie Boca, ce a devenit în lumina presei şi ce se întîmplă la Prislop? Miracol în plină evoluţie sau şarlatanie grosolană? 

Am plecat, cu toate aceste întrebări şi multe altele în tolbă, spre Deva, într-o sîmbătă dimineaţă. Chiar în ziua plecării citisem despre cîteva dintre minunile care au loc acolo. Florile de pe mormînt nu se ofilesc niciodată. Pe scoarţa unor copaci apare, din senin, semnul crucii. Bradul din faţa bisericii se umple de globuri strălucitoare. Ca să nu mai vorbim despre vindecările miraculoase. Am trăncănit despre toate acestea pe lungul drum pînă acolo. Cum se întîmplă, de fiecare dată, discuţiile despre religie şi credinţă încing spiritele. Ne îndîrjim să ne susţinem opiniile. Ne apărăm credinţele. Ajungem, după mai multe bătălii verbale vehemente, la aceeaşi concluzie: toţi sîntem hămesiţi după miracole. Iar aici apare sabia cu două tăişuri: uneori, cînd îţi doreşti ceva prea mult, ajungi, paradoxal, să-ţi negi dorinţa iniţială. Sau, din contra, dorinţa poate orbi în asemenea hal pe cel îndrăgostit, încît acesta intensifică orice trăire, riscînd să treacă linia fină de demarcaţie între bine şi rău, între realitate şi impostură. 

Preotul 

Pe Radu Trifan, preot la Mintia (o parohie pe lîngă oraşul Deva), l-am cunoscut încă din prima zi a pelerinajului nostru jurnalistic la Prislop. Ne-am întîlnit la o pizzerie, vizavi de hotelul Sarmis, unde eram cazaţi. A venit îmbrăcat

. Auzisem despre el că ar cînta rock. Îl întreb: rock creştin? Îmi răspunde, şugubăţ, că da, creştin, Bon Jovi, Metallica. Trebuie să vă spun aici că preotul Radu Trifan este unul dintre acei preoţi despre care la noi se spune că „nu e ca ceilalţi“. Adică e un om cu adevărat luminos şi cald, pe care îl simţi de la bun început ca pe un prieten de o viaţă, căruia i te poţi destăinui, fără frica de a fi judecat. Probabil şi pentru că are o poveste fabuloasă în spate. Cînd era mai tînăr a avut o trupă rock. Erau pe val. Li s-a oferit un contract cu o casă de înregistrări din Bucureşti. Dar, chiar atunci, i se născuse primul copil. „Dacă semnam contractul şi începeam cariera de rocker, ştiam că voi pierde o căsnicie şi copilăria primului meu copil. Mă aflam la o răscruce. Atunci am ales familia, mi-am luat adio de la trupă şi de la muzica de scenă.“ A urmat o perioadă destul de grea, de debusolare, dar răspunsul a venit, cum se întîmplă de cele mai multe ori, firesc şi fără a fi provocat. „Primeam, pe adresele revistelor de specialitate, diferite scrisori legate de versurile muzicii pe care o scriam. Oamenii îmi cereau sfaturi de viaţă, bazate pe acele versuri. Le răspundeam, cum ştiam eu mai bine, dar mi-am dat seama că nu e de ajuns şi că nu sînt în măsură să dau eu sfaturi. Am început să cochetez cu reîntoarcerea la şcoală. Mă gîndeam să dau ori la Filozofie, ori la Psihologie… am ajuns la Teologie, care le împacă pe amîndouă.“ Acolo a întîlnit oameni care i-au schimbat cu adevărat viaţa, iar părintele care i-a fost duhovnic, un apropiat al părintelui Arsenie Boca, i-a trasat ca ascultare să se hirotonisească, ceea ce s-a întîmplat în 2008. 

Ajungînd în acest punct cu discuţia, atac brusc: cum vă explicaţi fenomenul Arsenie Boca? „Arsenie Boca este pe drept numit sfîntul Ardealului. Toate mărturiile care există despre el duc spre această concluzie. Foarte multă lume a primit ajutor avînd această evlavie către părintele Arsenie. În repetate rînduri, părintele a spus că, atunci cînd va pleca, de acolo unde se va duce ne va ajuta mai mult. Oamenii care vin la mormînt trebuie să ştie însă că, pentru a avea acces la mîntuire, trebuie, în primul rînd, să-şi schimbe viaţa. Asta e, din punctul nostru de vedere, marea problemă a fenomenului. Mulţi dintre cei care merg acolo doar trec pe lîngă biserică, nu intră în lăcaşul sfînt, ci se duc direct la coadă la mormînt, să ceară tot felul de lucruri, fără a face o schimbare reală în ei. La mormînt e plin, dar la liturghie oamenii nu se prea înghesuie. Dumnezeu te încearcă prin anumite necazuri şi-ţi face o chemare să vii către el. Nu cred că oamenii vin la Prislop doar dintr-un spirit mediatic. Vin pentru că au nevoie de un ajutor. Sînt chiar şi mărturii actuale ale unora care spun că au primit vindecare datorită părintelui Arsenie Boca. Dar părintele Arsenie n-a încurajat niciodată acest lucru. Fii creştin în primul rînd! Odată ce primeşti vindecare, trebuie să-ţi schimbi viaţa.“ 

Despre

-ul mediatic preotul Radu Trifan spune că, deşi e la curent cu reportajele despre viziuni, şi deşi nu vorbeşte în numele Bisericii, ci doar de pe o poziţie personală, „orice raportare la aceste minuni trebuie să se facă prin prisma lui Dumnezeu. Cînd primeşti o viziune, trebuie să te gîndeşti dacă eşti sau nu în măsură să primeşti această viziune. Dacă eşti vrednic, Dumnezeu trebuie să persiste în acest dar. Dacă e de la Dumnezeu şi e pentru tine, vei primi înzecit mai mult. Altfel pot fi înşelări. În scriptură stă scris: Dracul se face şi înger de lumină, să înşele, dacă se poate, şi pe cei chemaţi“.

Şi, ajungînd la diavol, nu mă pot opri să-l întreb pe preot de zecile de afaceri care au loc la poala mînăstirii: „Este un lucru exterior şi Biserica n-are ce face. Biserica are jurisdicţie doar pînă la poarta mînăstirii. Ce se întîmplă în afară nu e bine, dar nu e un fenomen pe care să-l putem controla“. 

La Prislop 

După un lung drum şerpuitor printre sate, trecînd de Silvaşu de Sus, destinaţia îţi este anunţată nu atît de indicatoare, cît de mulţimea de tarabe care te însoţeşte preţ de kilometri buni pînă la mînăstire. Un drum plin de praf printre dughene improvizate. Unele de fier, ruginite, altele din placaj subţire de lemn. Aici toată lumea vinde de toate. De la covrigi la mătănii. Peste tot atîrnă poza lui Arsenie Boca. Mă gîndesc la Turcia şi la Atatürk. 

O imagine surprinsă de retină: Arsenie Boca lîngă îngheţata Betty.

O coloristică de papagal, în care cele sfinte se îmbină într-un mod tragicomic cu cele lumeşti. Poţi găsi ulei sfinţit, dar şi palincă de prune, ambele sub privirea fotogenică a lui Arsenie Boca. Lăsăm maşina într-o parcare enormă, în faţa mînăstirii. Parcarea – plină ochi. Maşini cu numere din toate judeţele ţării şi multe autocare. O vînzoleală ca de zi de sărbătoare, deşi ne aflăm cumva pe la spartul tîrgului, aproape de orele înserării. 

„Aici e pelerinaj non-stop“ – ne spune un paznic pe care îl întrebăm dacă azi se sărbătoreşte ceva. Aflăm că şi tarabagiii lucrează non-stop. Pe ture. Unii vin de dimineaţă pînă la prînz, alţii preiau ştafeta după-amiază, doar ca s-o înmîneze tarabagiilor de noapte. Aici comerţul e în floare şi merge mînă în mînă cu credinţa. De altfel, gurile rele mi-au şoptit despre circuitul florilor în natură. La poalele mînăstirii sînt foarte multe florării care vînd, în special, ghivece cu flori enoriaşilor dornici să depună o ofrandă la mormînt. Seara, însă, florile sînt readuse florăriilor spre a fi vîndute zilele următoare. Nu am dovezi şi poate că nu e aşa. Îmi aduc aminte că dimineaţă citisem că florile de pe mormînt nu se ofilesc niciodată. Intrăm pe poarta mînăstirii. 

Peisajul se schimbă. O natură fabuloasă, grasă şi mitologică. Flori cu un aspect luxuriant, care plesnesc de sevă şi ţîşnesc de pretutindeni, brazi înalţi în vreo patru nuanţe de verde, dar şi un sentiment ciudat, de disociere, de parcă natura prin care treci şi pe care o poţi atinge la orice pas nu este totuşi acolo, ci departe, într-o realitate paralelă, la care nu ai acces. 

Te strecori cu această nelinişte în suflet, dornic să te laşi pătruns de un sentiment de pioşenie, printre miile de oameni care se vînzolesc, în sus şi în jos. Unii cară ghivece cu flori, alţii bidoane de ulei. Alţii merg în cîrje, alţii vorbesc la telefon. Toţi au pungi de plastic în mînă. Toţi cară cîte ceva. Trec pe lîngă un pîrîiaş plin cu monede. Sub un afiş oficial, „Nu aruncaţi banii pe pîrîu, darurile se primesc la biserică“, un om încovoiat stă şi adună mărunţişul altora. Două babe îi aruncă o anatemă. Bărbatul se burzuluieşte: „Şi ce dacă iau banii?“. „Ia-i tu, că o să vezi ce o să ţi se întîmple!“ Se iscă sudalme cu draci şi de o parte, şi de alta. 

Ajungem la povîrnişul de unde începe coada înspre mormînt. Mă aşez, cu gînduri necurate. Vreau să iscodesc poveştile oamenilor veniţi acolo. La coadă este înghesuială, dar oamenii nu se împing. Plouă încet, mocăneşte, iar apa degajă din pămînt căldura soarelui acumulată de peste zi. E jilav şi călduţ, iar mirosul crinilor de la mormintele măicuţelor care străjuiesc mormîntul sfînt se îmbină ameţitor cu o undă de halenă a celor care au postit. De ce sînt atît de mulţi crini? – îi întreb pe cei din jur. Mi se răspunde că Arsenie Boca iubea florile albe, în special crinii. 

O femeie în cîrje, sprijinită de soţul ei, este îndemnată să treacă în faţă. Nu vrea. Refuză cu ostentaţie. Pentru mîntuire, spune, trebuie să sufere. Lîngă mine, cîteva puştoaice. Au venit ca să aibă noroc la Bac. Un tinerel de lîngă mine, cu

, a venit pentru că era prin zonă.

Doina este craioveancă. Este jovială şi pare a fi sufletul petrecerii. Vorbeşte cu toată lumea. Le spune că viaţa e frumoasă. Are ochii albaştri, uşor spălăciţi. Unei femei din faţă îi admiră baticul de pe cap. Alteia, haina. Mă roagă să-i fac, pe şestache, o poză. La mormînt, fotografiatul şi filmatul sînt strict interzise. Dar îi trebuie această poză. Să se laude că a fost pe aici? Nu, îmi răspunde senin, îi trebuie pentru fiica ei, de 14 ani, diagnosticată cu leucemie. Îmi arată un săculeţ de plastic plin cu hăinuţe colorate. Sînt hainele preferate ale puştoaicei. Vrea să le atingă de cruce, pentru un miracol. Mi se strînge sufletul. 

Sus, la cruce, un preot şi un paznic. Ne mînă ca pe vite, grup de cinci-şase, toate la pupat crucea, repede, preţ de cîteva secunde. Trăiri spirituale cu reţetă fast-food. Sîntem apostrofate, femeile din grup, pentru că purtăm pantaloni. Nici nu trebuia să fim lăsate să intrăm, căci n-avem respect pentru cele sfinte. Îmi înfrînez o înjurătură şi ies din coadă, ca să fac loc cuiva care are nevoie mai mare decît mine să pupe crucea. Mediatizarea în exces, micile afaceri care au loc pe spinarea oamenilor care vin acolo cu gînduri curate, apostrofările inutile reuşesc să omoare în mine orice trăire. 

La plecare îmi amintesc că o prietenă m-a rugat să aprind o lumînare pentru ea. Nu pot. Nu simt absolut nimic.   

Foto: S. Giurgeanu