Poveştile Gării de Nord

Publicat în Dilema Veche nr. 596 din 16-22 iulie 2015
Poveştile Gării de Nord jpeg

Despre Gara de Nord aflăm, de cele mai multe ori, doar cînd vine vorba despre problemele financiare ale CFR-ului. Reportajele făcute în gară vorbesc mai degrabă despre lumea subterană din zonă, despre prostituţie sau droguri. Perimetrul Gării de Nord a fost considerat, aşadar, pînă nu demult, o zonă rău famată şi a fost exploatat de mass-media ca atare. Şi, totuşi, dacă ai răgaz şi atenţie la detalii, gara îţi poate oferi un album nesfîrşit de întîlniri, poveşti, culori.  

S-a întîmplat, de curînd, să dau peste o fotografie veche: bunicii mei, în faţa Gării de Nord, în primăvara anulului 1963. Bunica poartă un pardesiu lejer, pălărie şi mănuşi, iar bunicul un parpalac lung. La picioarele lor, două valize pătrăţoase, din piele. În spatele lor se vede intrarea principală în gară, flancată de mulţi lustragii, înşiraţi pe scăunele joase şi înconjuraţi de mici armate de perii de lustruit şi cutii de cremă de pantofi. Cei care n-au clienţi lovesc cu o vergea lungă patul măsuţei pe care pui piciorul. O făceau ca să atragă clienţii, îmi explică mama, copil pe atunci, care îşi aduce aminte şi azi de bocăneala veselă pe care o făceau lustragiii cînd îşi chemau muşteriii. Îşi mai aduce aminte, prin contrast, de o gară ternă, în care singurele „magazine“ erau un punct farmaceutic şi un restaurant expres, de multe ori închis. În rest, pe peron erau doar călători. Nu existau nici chioşcuri, nici vînzători ambulanţi. Apă, sandviş şi reviste ţi le luai de acasă. Povestea gării din vremurile comuniste este una în alb şi negru. 

La tarabe 

Tarabele încep încă de jos, din staţia de metrou. Şi nu este vorba doar de tarabe, ci şi de magazine în toată regula. Cum urci un nivel de la peronul metroului, ţi se înfăţişează o întreagă reţea de magazine. Un mic mall subteran, în care găseşti cofetării, patiserii, un Plafar, mercerii şi chiar o măcelarie: La priceputu’. Culoarul pe care ieşi, direct înspre gară, este plin, de o parte şi de alta, de magazinaşe cu valize, geamantane, genţi şi trollere. Zeci de culori şi afişaje luminoase care îţi iau ochii. 

Cum urci scara rulantă, înspre peronul central, de pe partea dreaptă te trage de mînecă, cu voioşie, o tarabă cu papuci de plastic şi pălării de pai, iar de pe partea stîngă te salută, hîrşîit, un rînd de geamuri prăfuite prin care dibuieşti zeci de vrafuri de hîrtii şi grămezi de ţevăraie. Concubinaj perfect între vechi şi nou, tern şi colorat.

Puţin mai sus este sala de aşteptare. Goală, pentru că toată lumea stă la terasa de vizavi. Plină. Lîngă sală, un vînzător de tichete portocalii de bingo face genuflexiuni, fandări şi loveşte aerul cu pumnii şi picioarele într-o frenezie sportivă. Îmi prinde zîmbetul surprins şi-mi strigă: „Fitness, domnişoară, ce vreţi, că altfel anchilozez! Nu luaţi un tichet şi de la mine?“ 

Multe magazine de fast-food şi patiserii. În geamul uneia stau înşirate tăvi cu mere în foietaj, cremvurşti în aluat, merdenele, melci cu stafide, melci cu nucă, plăcinte de tot felul, dar şi o resemnată şi posacă „negresă de post“. 

Pentru că în gară, azi, există de toate pentru toţi. De la săbii de panoplie la păpuşi de porţelan. De la reviste şi ziare la loz în plic şi tichete de bingo; farmacii, standuri cu fructe, baruri, terase, pseudo-cazinouri, din cele cu păcănele. Chiar şi meniurile sînt

. Unul pare chiar că sugerează noi alianţe politice: la Efendi Mehmet, un chioşc cochet, în formă de butoi, găseşti deopotrivă cafea turcească, socată şi hot-dog american.  

Nimic din ce este acum în Gara de Nord nu se regăseşte în poza bunicilor. Dacă pe vremuri totul era alb şi negru, astăzi, povestea gării este una pestriţă. 

O concesionare 

Dar povestea Gării de Nord începe, de fapt, în culori sepia. Şi cînd a început, nu a început fără controverse. Construită de Concesiunea Strousberg (un consorţiu prusac condus de antreprenorul neamţ Heinrich Strousberg), pe o fostă moşie a boierilor Goleşti, Gara de Nord s-a numit, pînă în 1888, Gara Tîrgovişte. Piatra de temelie a fost pusă în 1868, în baza unui acord de concesiune, dar la fundaţia clădirii stă un întreg scandal politico-financiar. În acel an, Carol I a demarat unul dintre cele mai ambiţioase proiecte feroviare din România, proiect care avea să unească nordul ţării cu sudul, înlesnindu-se astfel accesul înspre Occident. 

Printre susţinătorii proiectului de concesiune şi dezvoltare feroviară, Mihail Kogălniceanu declara în Parlament că „drumurile de fier vor schimba faţa României“. Tabăra opozanţilor, înverşunată contra străinilor, îi numea pe concesionari „samsari“, dedicîndu-le articole vehemente în presa vremii şi apărînd România de capitaliştii occidentali. Primele trei trasee feroviare urmau să lege oraşele Roman-Mărăşeşti-Tecuci, Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti şi Bucureşti-Piteşti-Slatina-Craiova-Turnu Severin-Vîrciorova. 

Cu toate controversele născute în Parlament, proiectul este totuşi aprobat, concesiunea fiind acordată prin lege în data de 10 septembrie 1868. Lucrările încep, dar la scurt timp apar şi primele conflicte. În primul rînd, neînţelegerile legate de piaţa de obligaţiuni care sînt vîndute la Berlin în numele statului român, deşi legea concesionării stipula clar că acestea nu pot fi vîndute decît în numele concesionarilor. Cu alte cuvinte, riscul cumpărării obligaţiunilor creştea, ele nefiind, de fapt, garantate de stat. În al doilea rînd, apar şi în ţară probleme de ordin tehnic, lucrările fiind executate nesatisfăcător, iar cheltuielile nefiind justificate. Au loc ilegalităţi şi escrocherii. 

După un lung şir de procese şi contestaţii, concesiunea este anulată în 1871, dar problemele nu încetează. Se constituie o asociaţie pe acţiuni pentru deţinătorii de obligaţiuni la consorţiul Strousberg, dobînda fiind micşorată de la 7,5 la 4, fapt ce a provocat, din nou, iritări şi tensiuni politice. Mai mult, societatea nou înfiinţată nu avea cum să aibă experienţa necesară pentru continuarea lucrărilor, aşa că în 1872 se încheie o nouă convenţie cu o societate feroviară privată cu sediul la Viena, StEG, iar în toamna aceluiaşi an se deschide, oficial, magistrala Roman-Bucureşti-Tecuci, cu prelungirea Tecuci-Bîrlad. 

Dar povestea de demult a gării este una care abia se mai ştie, iar culorile ei se estompează deja în multe nuanţe sepia. 

Lustragiul 

Faţă în faţă cu scările rulante de la metrou, un banner mare avertizează că „singura staţie de taxi autorizată este la Coloane“. O iei aşadar înspre dreapta, pe un culoar mai liber, pe lîngă ghişeul de Informaţii, colţ cu ghişeul de Loto Prono. Un hol larg, străjuit cu tablouri ale Bucureştiului de odinioară. Printre tablouri descoperi şi o plăcuţă cu numele tuturor şefilor de gară, de la înfiinţare şi pînă în prezent. Sînt, în total, 22.

Ajung afară, la intrarea principală a gării. Mi-aduc aminte de poza în alb şi negru a bunicilor. De amintirile mamei, de bocăneala lustragiilor. Şi aud o bocăneală. Şi îl găsesc, mic, stafidit, cu faţa arsă de soare, cu pielea ca hîrtia, încovoiat pe scăunelul jos, sprijinit de perete şi înconjurat de acea armată de perii şi cutii cu cremă. Bate, ritmic, cu coada unei perii în patul pe care clientul urmează să-şi pună piciorul. Probabil, unul dintre ultimii lustragii din România.

Reuşesc, cu greu, să leg o conversaţie. Îi spun că vreau să scriu ceva frumos despre meşteşugarii din gară, îi ofer o ţigară la schimb şi-l întreb care e treaba cu clienţii. 

„Treabă? Care treabă, domnişoară, că nu prea mai e treabă“, îmi răspunde, uşor neîncrezător. Cînd n-ai încredere în cineva, parcă îţi vine să te plîngi, să-i testezi reacţia. Nu-şi mai lustruiesc oamenii pantofii ca odinioară? Îi povestesc de poza cu bunicii, cînd în faţa gării erau mulţi, foarte mulţi lustragii. 

„Azi, oamenii nu mai au respect pentru pantofi“, îmi răspunde şi trage cu ochiul la încălţările mele. „Nu vedeţi? Nu mai poartă decît cîrpe în picioare, cum să lustruiesc eu cîrpe?“ Pe vremuri – continuă – era altceva. Piele fină, piele întoarsă, piele lucioasă… avea pentru fiecare tip de piele altă cremă şi altă soluţie. Discuţia se prinde: cînd îl îndemni pe om să vorbească despre pasiunile sale, îl cîştigi, pe jumătate. 

Taică-său a fost lustragiu şi l-a învăţat şi pe el meseria. Există secrete? Mă priveşte cu condescendenţă, ca pe o novice. Păi, dacă n-ar fi secrete – mă întreabă – de ce-ar mai exista lustragii? Pufneşte, oftează şi începe lecţia: înainte de toate, îndepărtezi praful, dai cu un strat de cremă subţire, întinzi pe toată suprafaţa pantofului, ca să intre bine în piele. Apoi iei o cîrpă moale, masezi pantoful şi-l laşi să respire cîteva minute bune. Abia apoi dai lustru. Cu o perie nici moale, nici aspră, cu mişcări circulare şi nu apăsate: să atingi suprafaţa pantofului, ca să nu iei crema, ci doar s-o uniformizezi. După ce dai primul lustru, scuipi pentru sclipici şi apoi dai lustrul final. Mă amuză treaba cu scuipatul pentru sclipici, dar mă asigură lustragiul că e mai bun ca orice soluţie de luciu din astea moderne. Şi, apropo, nici creme de pantofi ca odinioară nu mai găseşti. Bureţeii ăia cu silicon? Îţi dai cu ăia, dacă vrei musai să-ţi distrugi pantoful. 

De ce nu mai există lustragii? S-au pierdut, i-au interzis comuniştii, pe motiv că lustruitul pantofilor era un moft capitalist. A lucrat la un atelier de reparat pantofi, şi înainte, şi după Revoluţie. Dar nu i-a plăcut. Nu-i place să stea închis într-o încăpere. Îi place să stea afară, ca acum, să se uite la oameni, să vorbească cu trecătorii. Aici, la gară, întîlneşti cele mai ciudate poveşti. Îmi mai spune că el cunoaşte destul de bine caracterul cuiva doar uitîndu-se la pantofii pe care îi poartă. Eu, de exemplu, sînt o timidă, îmi zice, pentru că pantofii mei n-au cute pronunţate, am călcătura uşoară, aşa, ca să nu deranjez pe alţii. Zîmbesc şi chiar mă fîstîcesc înainte să-l întreb cam cîţi bani ia pentru un lustruit de pantofi. Cît îl lasă pe om inima, zice, dar dacă îl vede mai cu ifose, cere pînă şi cinci lei. Îi mulţumesc pentru că a stat de vorbă cu mine, îi las pachetul de ţigări şi-mi iau la revedere. 

Este el ultimul lustragiu din România? Asta nu, dă din cap categoric. Mai are „colegi“. Dar, cu siguranţă, el este ultimul lustragiu bun din România. Şi zîmbeşte larg, în lumina de miere a asfinţitului de soare care se lasă, încet-încet, peste Gara de Nord.  

Foto: S. Giurgeanu

958 8 Lorin Niculae jpg
Zece școli de arhitectură pentru satele românești
Este deci momentul să înțelegem și, eventual, chiar să redescoperim și noi valoarea satului pentru arhitectura românească și să acționăm în consecință.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și feminități
Sigur, era și un mod de confirmare a feminității. Feminitate nu tocmai celebrată în perioada de atunci. Sloganul „femeia la cratiță”, care ne scoate din sărite în ziua de azi, era, pe atunci, în general, realitate. Excepțiile erau puține și rămîneau strict excepții.
p 20 WC jpg
Merită Joe Biden împărtăşania?
Dezbaterea în cauză a putut stîrni, iată, o reflecţie creştină cu multe dimensiuni: raport între credinţă şi laicitate, conştiinţă şi libertate a persoanei credincioase, stil de comunicare a tematicii creştine între dictat normativ şi călăuzire a credinciosului în drumul lui spiritual şi etic.
Nicolaos Tzafouris   Christ de Pitié   PDUT1974   Musée des Beaux Arts de la ville de Paris jpg
Corp păgîn și trup creștin
Prin arhitectura lucrării și derularea stilistic impecabilă a fiecărui capitol component, Marius Lazurca lucrează simultan cu izvoare antice și exegeze moderne, pentru a documenta continuitățile, asimilările, sintezele și rupturile produse în primele veacuri după Hristos.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Să forțezi o femeie să nască și apoi să crească acel copil este o formă de sclavie. Nașterea forțată nu poate fi numită drept la viață”
Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“

Adevarul.ro

image
Cu cât vor creşte salariile bugetarilor. OUG cu majorări şi sporuri a fost retrasă, un nou proiect a fost publicat de Ministerul Muncii
Ministerul Muncii a publicat, miercuri, în dezbatere publică un nou proiect de ordonanţă de urgenţă, care prevede majorarea salariilor tuturor bugetarilor, începând din luna august, cu un sfert din diferenţa dintre salariul prevăzut pentru anul 2022 în legea salarizării bugetare şi cel din luna decembrie 2021.
image
Fetiţa luată de curenţi la Vama Veche, salvată de Salvamar. Plutea pe o saltea pneumatică, spre Bulgaria
Salvatorii din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) al Judeţului Constanţa au fost solicitaţi pentru salvarea unui minor care plutea pe o saltea pneumatică pe mare.
image
Misterul decesului unui opozant al lui Putin, găsit mort în SUA. Soţia neagă varianta sinuciderii, susţinută de o jurnalistă rusă
Dan Rapoport (52 de ani),  un om de afaceri cu dublă cetăţenie letonă / americană, care a făcut o mulţime de bani în Rusia înainte de a deveni un critic al lui Vladimir Putin, a fost găsit mort în SUA.

HIstoria.ro

image
Una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie, în Historia de august
Născut în vara anului 1943, mitul despre bătălia de la Prohorovka a rezistat timp de mai multe decenii, deoarece sovieticii au avut toate motivele să preamărească și să se laude cu victoriile obţinute.
image
Cum a ajuns Vlad Țepeș ostatic la Înalta Poartă
Pacea semnată în 1444 între unguri și turci îl prevedea și pe Vlad al II-lea Dracul.
image
Iuliu Maniu, „un om de extremă rigiditate morală, în timp ce partidul s-a arătat dispus la tranzacţii“
Cea mai mare provocare politică internă PNŢ a primit-o nu de la muncitorii nemulţumiţi de scăderea salariilor și de șomaj sau de la opoziţia liberală, ci de la fostul principe Carol, îndepărtat de la tron prin actul din 4 ianuarie 1926.