Poveştile Gării de Nord
Despre Gara de Nord aflăm, de cele mai multe ori, doar cînd vine vorba despre problemele financiare ale CFR-ului. Reportajele făcute în gară vorbesc mai degrabă despre lumea subterană din zonă, despre prostituţie sau droguri. Perimetrul Gării de Nord a fost considerat, aşadar, pînă nu demult, o zonă rău famată şi a fost exploatat de mass-media ca atare. Şi, totuşi, dacă ai răgaz şi atenţie la detalii, gara îţi poate oferi un album nesfîrşit de întîlniri, poveşti, culori.
S-a întîmplat, de curînd, să dau peste o fotografie veche: bunicii mei, în faţa Gării de Nord, în primăvara anulului 1963. Bunica poartă un pardesiu lejer, pălărie şi mănuşi, iar bunicul un parpalac lung. La picioarele lor, două valize pătrăţoase, din piele. În spatele lor se vede intrarea principală în gară, flancată de mulţi lustragii, înşiraţi pe scăunele joase şi înconjuraţi de mici armate de perii de lustruit şi cutii de cremă de pantofi. Cei care n-au clienţi lovesc cu o vergea lungă patul măsuţei pe care pui piciorul. O făceau ca să atragă clienţii, îmi explică mama, copil pe atunci, care îşi aduce aminte şi azi de bocăneala veselă pe care o făceau lustragiii cînd îşi chemau muşteriii. Îşi mai aduce aminte, prin contrast, de o gară ternă, în care singurele „magazine“ erau un punct farmaceutic şi un restaurant expres, de multe ori închis. În rest, pe peron erau doar călători. Nu existau nici chioşcuri, nici vînzători ambulanţi. Apă, sandviş şi reviste ţi le luai de acasă. Povestea gării din vremurile comuniste este una în alb şi negru.
La tarabe
Tarabele încep încă de jos, din staţia de metrou. Şi nu este vorba doar de tarabe, ci şi de magazine în toată regula. Cum urci un nivel de la peronul metroului, ţi se înfăţişează o întreagă reţea de magazine. Un mic mall subteran, în care găseşti cofetării, patiserii, un Plafar, mercerii şi chiar o măcelarie: La priceputu’. Culoarul pe care ieşi, direct înspre gară, este plin, de o parte şi de alta, de magazinaşe cu valize, geamantane, genţi şi trollere. Zeci de culori şi afişaje luminoase care îţi iau ochii.
Cum urci scara rulantă, înspre peronul central, de pe partea dreaptă te trage de mînecă, cu voioşie, o tarabă cu papuci de plastic şi pălării de pai, iar de pe partea stîngă te salută, hîrşîit, un rînd de geamuri prăfuite prin care dibuieşti zeci de vrafuri de hîrtii şi grămezi de ţevăraie. Concubinaj perfect între vechi şi nou, tern şi colorat.
Puţin mai sus este sala de aşteptare. Goală, pentru că toată lumea stă la terasa de vizavi. Plină. Lîngă sală, un vînzător de tichete portocalii de bingo face genuflexiuni, fandări şi loveşte aerul cu pumnii şi picioarele într-o frenezie sportivă. Îmi prinde zîmbetul surprins şi-mi strigă: „Fitness, domnişoară, ce vreţi, că altfel anchilozez! Nu luaţi un tichet şi de la mine?“
Multe magazine de fast-food şi patiserii. În geamul uneia stau înşirate tăvi cu mere în foietaj, cremvurşti în aluat, merdenele, melci cu stafide, melci cu nucă, plăcinte de tot felul, dar şi o resemnată şi posacă „negresă de post“.
Pentru că în gară, azi, există de toate pentru toţi. De la săbii de panoplie la păpuşi de porţelan. De la reviste şi ziare la loz în plic şi tichete de bingo; farmacii, standuri cu fructe, baruri, terase, pseudo-cazinouri, din cele cu păcănele. Chiar şi meniurile sînt
. Unul pare chiar că sugerează noi alianţe politice: la Efendi Mehmet, un chioşc cochet, în formă de butoi, găseşti deopotrivă cafea turcească, socată şi hot-dog american.
Nimic din ce este acum în Gara de Nord nu se regăseşte în poza bunicilor. Dacă pe vremuri totul era alb şi negru, astăzi, povestea gării este una pestriţă.
O concesionare
Dar povestea Gării de Nord începe, de fapt, în culori sepia. Şi cînd a început, nu a început fără controverse. Construită de Concesiunea Strousberg (un consorţiu prusac condus de antreprenorul neamţ Heinrich Strousberg), pe o fostă moşie a boierilor Goleşti, Gara de Nord s-a numit, pînă în 1888, Gara Tîrgovişte. Piatra de temelie a fost pusă în 1868, în baza unui acord de concesiune, dar la fundaţia clădirii stă un întreg scandal politico-financiar. În acel an, Carol I a demarat unul dintre cele mai ambiţioase proiecte feroviare din România, proiect care avea să unească nordul ţării cu sudul, înlesnindu-se astfel accesul înspre Occident.
Printre susţinătorii proiectului de concesiune şi dezvoltare feroviară, Mihail Kogălniceanu declara în Parlament că „drumurile de fier vor schimba faţa României“. Tabăra opozanţilor, înverşunată contra străinilor, îi numea pe concesionari „samsari“, dedicîndu-le articole vehemente în presa vremii şi apărînd România de capitaliştii occidentali. Primele trei trasee feroviare urmau să lege oraşele Roman-Mărăşeşti-Tecuci, Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti şi Bucureşti-Piteşti-Slatina-Craiova-Turnu Severin-Vîrciorova.
Cu toate controversele născute în Parlament, proiectul este totuşi aprobat, concesiunea fiind acordată prin lege în data de 10 septembrie 1868. Lucrările încep, dar la scurt timp apar şi primele conflicte. În primul rînd, neînţelegerile legate de piaţa de obligaţiuni care sînt vîndute la Berlin în numele statului român, deşi legea concesionării stipula clar că acestea nu pot fi vîndute decît în numele concesionarilor. Cu alte cuvinte, riscul cumpărării obligaţiunilor creştea, ele nefiind, de fapt, garantate de stat. În al doilea rînd, apar şi în ţară probleme de ordin tehnic, lucrările fiind executate nesatisfăcător, iar cheltuielile nefiind justificate. Au loc ilegalităţi şi escrocherii.
După un lung şir de procese şi contestaţii, concesiunea este anulată în 1871, dar problemele nu încetează. Se constituie o asociaţie pe acţiuni pentru deţinătorii de obligaţiuni la consorţiul Strousberg, dobînda fiind micşorată de la 7,5 la 4, fapt ce a provocat, din nou, iritări şi tensiuni politice. Mai mult, societatea nou înfiinţată nu avea cum să aibă experienţa necesară pentru continuarea lucrărilor, aşa că în 1872 se încheie o nouă convenţie cu o societate feroviară privată cu sediul la Viena, StEG, iar în toamna aceluiaşi an se deschide, oficial, magistrala Roman-Bucureşti-Tecuci, cu prelungirea Tecuci-Bîrlad.
Dar povestea de demult a gării este una care abia se mai ştie, iar culorile ei se estompează deja în multe nuanţe sepia.
Lustragiul
Faţă în faţă cu scările rulante de la metrou, un banner mare avertizează că „singura staţie de taxi autorizată este la Coloane“. O iei aşadar înspre dreapta, pe un culoar mai liber, pe lîngă ghişeul de Informaţii, colţ cu ghişeul de Loto Prono. Un hol larg, străjuit cu tablouri ale Bucureştiului de odinioară. Printre tablouri descoperi şi o plăcuţă cu numele tuturor şefilor de gară, de la înfiinţare şi pînă în prezent. Sînt, în total, 22.
Ajung afară, la intrarea principală a gării. Mi-aduc aminte de poza în alb şi negru a bunicilor. De amintirile mamei, de bocăneala lustragiilor. Şi aud o bocăneală. Şi îl găsesc, mic, stafidit, cu faţa arsă de soare, cu pielea ca hîrtia, încovoiat pe scăunelul jos, sprijinit de perete şi înconjurat de acea armată de perii şi cutii cu cremă. Bate, ritmic, cu coada unei perii în patul pe care clientul urmează să-şi pună piciorul. Probabil, unul dintre ultimii lustragii din România.
Reuşesc, cu greu, să leg o conversaţie. Îi spun că vreau să scriu ceva frumos despre meşteşugarii din gară, îi ofer o ţigară la schimb şi-l întreb care e treaba cu clienţii.
„Treabă? Care treabă, domnişoară, că nu prea mai e treabă“, îmi răspunde, uşor neîncrezător. Cînd n-ai încredere în cineva, parcă îţi vine să te plîngi, să-i testezi reacţia. Nu-şi mai lustruiesc oamenii pantofii ca odinioară? Îi povestesc de poza cu bunicii, cînd în faţa gării erau mulţi, foarte mulţi lustragii.
„Azi, oamenii nu mai au respect pentru pantofi“, îmi răspunde şi trage cu ochiul la încălţările mele. „Nu vedeţi? Nu mai poartă decît cîrpe în picioare, cum să lustruiesc eu cîrpe?“ Pe vremuri – continuă – era altceva. Piele fină, piele întoarsă, piele lucioasă… avea pentru fiecare tip de piele altă cremă şi altă soluţie. Discuţia se prinde: cînd îl îndemni pe om să vorbească despre pasiunile sale, îl cîştigi, pe jumătate.
Taică-său a fost lustragiu şi l-a învăţat şi pe el meseria. Există secrete? Mă priveşte cu condescendenţă, ca pe o novice. Păi, dacă n-ar fi secrete – mă întreabă – de ce-ar mai exista lustragii? Pufneşte, oftează şi începe lecţia: înainte de toate, îndepărtezi praful, dai cu un strat de cremă subţire, întinzi pe toată suprafaţa pantofului, ca să intre bine în piele. Apoi iei o cîrpă moale, masezi pantoful şi-l laşi să respire cîteva minute bune. Abia apoi dai lustru. Cu o perie nici moale, nici aspră, cu mişcări circulare şi nu apăsate: să atingi suprafaţa pantofului, ca să nu iei crema, ci doar s-o uniformizezi. După ce dai primul lustru, scuipi pentru sclipici şi apoi dai lustrul final. Mă amuză treaba cu scuipatul pentru sclipici, dar mă asigură lustragiul că e mai bun ca orice soluţie de luciu din astea moderne. Şi, apropo, nici creme de pantofi ca odinioară nu mai găseşti. Bureţeii ăia cu silicon? Îţi dai cu ăia, dacă vrei musai să-ţi distrugi pantoful.
De ce nu mai există lustragii? S-au pierdut, i-au interzis comuniştii, pe motiv că lustruitul pantofilor era un moft capitalist. A lucrat la un atelier de reparat pantofi, şi înainte, şi după Revoluţie. Dar nu i-a plăcut. Nu-i place să stea închis într-o încăpere. Îi place să stea afară, ca acum, să se uite la oameni, să vorbească cu trecătorii. Aici, la gară, întîlneşti cele mai ciudate poveşti. Îmi mai spune că el cunoaşte destul de bine caracterul cuiva doar uitîndu-se la pantofii pe care îi poartă. Eu, de exemplu, sînt o timidă, îmi zice, pentru că pantofii mei n-au cute pronunţate, am călcătura uşoară, aşa, ca să nu deranjez pe alţii. Zîmbesc şi chiar mă fîstîcesc înainte să-l întreb cam cîţi bani ia pentru un lustruit de pantofi. Cît îl lasă pe om inima, zice, dar dacă îl vede mai cu ifose, cere pînă şi cinci lei. Îi mulţumesc pentru că a stat de vorbă cu mine, îi las pachetul de ţigări şi-mi iau la revedere.
Este el ultimul lustragiu din România? Asta nu, dă din cap categoric. Mai are „colegi“. Dar, cu siguranţă, el este ultimul lustragiu bun din România. Şi zîmbeşte larg, în lumina de miere a asfinţitului de soare care se lasă, încet-încet, peste Gara de Nord.
Foto: S. Giurgeanu
