Tema săptămînii

Presa e un fel de cerc vicios. Nu poţi servi interesul public fără să satisfaci interesul sau interesele publicului, iar acestea nu sînt totdeauna foarte înalte.

Agorá era situată la o răscruce importantă a reţelei urbane. Originea acestui spaţiu definitoriu al oricărei polis geceşti, esenţă spirituală şi metonimie a acesteia, se pierde în negurile legendare. Astfel, se presupune că prima agorá de la Atena a fost construită de către eroul mitic Theseu şi era situată pe panta nordică a Acropolei.

Problema opiniilor pe Internet este că fiecare încearcă să demoleze Autoritatea substituindu-i mici „autorităţi“. Toţi sînt mici dictatori pe o cîmpie plană, luptîndu-se cu alţi mici dictatori.

Sînt flagrante şi regretabile situaţiile în care reprezentanţi de la vîrf ai statului nu au încredere în capacitatea societăţii civile de a emite nişte judecăţi raţionale şi rezonabile asupra unor chestiuni de interes public.

Am întîlnit şi români care nici n-au nevoie să asculte întrebarea pînă la capăt într-atît sînt de siguri pe ei.

Învăţămîntul preuniversitar românesc trăieşte într-o romantică preamărire a genialităţii. Calitatea este confundată cu excepţionalitatea, şi genialitatea este singura care contează. Nu întîmplător, discuţiile despre calitatea învăţămîntului românesc ajung adesea să folosească numărul mai mare sau mai mic de olimpici ca argument

Elitele sînt indivizi care, pe paliere clar delimitate, întruchipează ceea ce fiecare dintre noi, în grupul sau comunitatea sa, admiră. Elitele sînt ceea ce noi ne-am dori să ajungem, reflectă felul în care noi am vrea să gîndim, să acţionăm, să credem

Orice comunitate socială sau profesională are nevoie de elite pentru a-şi asigura progresul în contextul competiţional ce însoţeşte dezvoltarea şi progresul. Astfel spus, comunităţile care au ştiut să-şi formeze şi să-şi promoveze elitele au reuşit să se poziţioneze în frunte, să atingă standarde de viaţă şi culturale remarcabile, bucurîndu-se de respectul şi aprecierea celorlalte comunităţi.

Atitudinile generale ale românilor cu privire la familie sînt preponderent de tip conservator. Ataşamentul faţă de viaţa de cuplu rămîne foarte ridicat, comparativ cu alte ţări europene. De exemplu, o relaţie stabilă este considerată importantă pentru a fi fericit de către 90% dintre români, comparativ cu numai 20% dintre olandezi.

Frămîntările şi transformările care au traversat societatea românească de-a lungul secolului al XIX-lea nu puteau ocoli familia. Dimpotrivă, înţeleasă ca o instituţie socială fundamentală pentru supravieţuirea „naţiei“ şi considerată drept un model de ordine şi organizare socio-politică, familia – şi împreună cu ea căsătoria, rolul bărbatului şi al femeii, raporturile cu copiii şi educaţia acestora – capătă un rol central în (re)definirea identităţilor şi a ierarhiilor sociale în epoca amintită.

Secolul XX a adus numeroase schimbări în ceea ce numim „viaţa de familie“, iar divorţul este doar una din ele. Nu spun prin aceasta că divorţul este o invenţie a secolului trecut, ci mai degrabă că a suferit o serie de mutaţii, de la procedura în sine pînă la percepţia asupra persoanelor divorţate.

Dacă trăieşti în România, ai în jur de 30 de ani şi nu eşti căsătorit(ă), deşi cîştigi bine spre foarte bine, pentru campaniile de marketing sau de publicitate eşti virtual inexistentă. Pînă de curînd, reclamele de la televizor erau aproape în exclusivitate dedicate „persoanelor de 25-45 de ani, mediu urban, cu sau fără copii, căsătorite“

După ce am trecut cu bine de cumpăna dintre milenii, se poate lesne constata că apetenţa faţă de tezele conspiraţioniste a sporit exponenţial. Mass media este din ce în ce mai interesată de-a le răspîndi în versiunile cele mai senzaţionale. Filmele, reportajele, interviurile sau serialele tv care dezvăluie conspiraţii se bucură de un amplu succes. Ca să nu mai vorbim de cărţi…

După părerea mea, românii au mai mult decît alţi europeni o gîndire magică: superstiţia, ezoterismele guvernează nu doar gîndirea oamenilor simpli, ci, nemărturisit, şi a multora dintre cei cultivaţi.

Ziua conspiraţiei cade în România în fiecare zi. Unii dintre cei care o sărbătoresc cu sfinţenie sînt politicienii şi comentatorii politici. Mulţi politicieni şi o parte dintre comentatorii politici! Şi în cazul unora, şi în cazul celorlalţi există mize şi explicaţii ale unor asemenea comportamente cvasi-pioase.

Una dintre cele mai puternice amintiri din adolescenţă e, în mod ciudat, legată de o decizie comportamentală, dovadă că semnele exterioare ale lumii începuseră a-mi stăpîni viaţa.

Personal, trec printr-o perioadă de purificare media. Asta după ce luni şi ani de zile, fiind în situaţia de a scrie zilnic o cronică TV, am stat cu ochii aţintiţi în televizor, urmărind giumbuşlucurile unor personaje publice „din toate domeniile de activitate“, vorba limbii de lemn. Acum însă, de vreo jumătate de an, m-am cam lăsat.

Descinşi parcă din lumea lui Caragiale, deşi au rădăcini mult mai adînci, ţoapa şi mitocanul fac parte din peisajul nostru cotidian. Şi nu reprezintă o pătură socială, ci o stare de spirit. Sînt omniprezenţi şi se înmulţesc exponenţial. Te izbeşti de ei în absolut toate locaţiile, chiar şi acolo unde teoretic nu ar trebui să-i întîlneşti.