Disperarea se combate prin rîs – interviu cu Sergiu CELAC, diplomat

Cît contează, în mod real, conspiraţiile în politica internaţională (grupul Bilderberg, masonii, evreii...)?

Wikipedia defineşte conspiraţia drept o înţelegere secretă cu scopul de a comite un act ilegal sau condamnabil sau de a urmări un obiectiv legitim prin utilizarea unor mijloace nepermise. Conspiraţia este veche de cînd lumea, atît în relaţiile interumane, cît şi în practica politică la nivel naţional şi internaţional; ea se plasează, moral şi juridic, în zona infracţionalităţii. Formaţiunile teroriste şi caracatiţele mafiote se încadrează firesc în această categorie. Teoria conspiraţiei este un produs mai recent al literaturii de ficţiune, alimentate de folclorul urban care atribuie, cel mai des pe nedrept, unor grupuri sau asociaţii informale, altfel benigne, intenţii criminale de dominaţie mondială. Catalogarea Grupului Bilderberg drept conspiraţie este, evident, aberantă.

Puteţi face o clasificare a celor mai importante dintre ele (politice, religioase...), un „top“ al lor?

Sfera pe care o cunosc întrucîtva este cea a grupurilor internaţionale de reflecţie din afara sferei guvernamentale care, pentru a fi eficiente, păstrează o anumită discreţie asupra componenţei lor şi asupra conţinutului dezbaterilor. În acest cadru se aplică, adesea, regulile Chatham House (după numele clădirii care găzduieşte Institutul Regal de Afaceri Internaţionale din Londra): tot ce se discută poate fi folosit public, dar fără a preciza cine ce a spus. Mai cunoscute dintre cele care funcţionează în prezent sînt conferinţele Davos, Institutul Aspen, Consiliul pentru Relaţii Externe de la New York, Comisia Trilaterală, Clubul de la Roma, Grupul Bilderberg, Clubul Valdai. Cam toate au fost victime ale speculaţiilor conspiraţioniste, deşi sînt perfect respectabile. O bibliografie selectivă utilă a lucrărilor (savante, istoriografice, literare, cinematografice, jocuri video), care dezvăluie resorturile intime ale conspiraţiilor moderne, poate fi consultată în Wikipedia la tema conspiracy theory. Pot afirma, în cunoştinţă de cauză, că şedinţa unui grup de reflecţie existent, în marginile căreia se urzeşte un complot internaţional, este descrisă cu acurateţe clinică în romanul Icon (1996) de Frederick Forsyth, autorul valoroaselor Ziua şacalului (1971) şi Cîinii războiului (1974), după care s-au făcut şi filme de succes.

Există o diferenţă între teoriile conspiraţiei româneşti şi cele din alte spaţii culturale?

Dacă există o particularitate a conspiraţionismului românesc, aceasta este credulitatea înduioşătoare şi înclinaţia de a accepta cu voioşie, pe nemestecate, cele mai fanteziste interpretări ale unor fenomene pentru care există, de altfel, explicaţii perfect rezonabile. Dorim prea des să descoperim urzeli sinistre în spatele unor manifestări de incompetenţă sau sfînta prostie omenească. La noi, metafora bate paradigma.

Consideraţi că Ceauşescu credea în conspiraţii?

Sigur că da, mai ales în ultimele două decenii ale vieţii, cînd a devenit tot mai îngust-dogmatic şi mai speriat. Intriga bizantină, înlocuirea încrederii prin şantajabilitate şi priceperea faptului că menţinerea la putere este condiţia supravieţuirii fizice sînt trăsături definitorii ale regimurilor totalitare de orice nuanţă. Serviciile secrete erau un instrument vital al puterii, dar iată că şi aici Ceauşescu s-a păcălit. De presă în comunism ce să mai vorbim...

Credeţi că teoria conspiraţiei este o maladie specifică mai ales estului Europei? Secretomania a continuat în ţările ex-comuniste şi după 1990?

Desigur că nu, dar în lumea post-comunistă fenomenul este potenţat de amintiri recente. Priza la public a teoriilor conspiraţioniste este explicabilă, aici, prin deschiderea bruscă a accesului unor mase largi de oameni la o cantitate imensă de informaţii, veridice sau nu, după o jumătate de secol de secetă informaţională şi trai în minciună. Pe de altă parte statele, prin definiţie, deţin pretutindeni monopolul asupra folosirii legitime a violenţei şi a dreptului de a avea secrete în domenii ce ţin de interesul naţional. O nervozitate publică excesivă în această privinţă în condiţiile unei democraţii, chiar şi imperfecte, nu se justifică atîta timp cît funcţiile protective ale statului se exercită într-un cadru legal, transparent şi responsabil, iar orice abatere se sancţionează prompt şi drastic.

Din cîte aveţi ştiinţă, sînt românii incluşi în vreuna din conspiraţiile mondiale?

De conspiraţii nu ştiu, dar sînt cîţiva români, nu mulţi, care sînt invitaţi regulat la dezbateri în cadru restrîns cu caracter confidenţial, fără a angaja responsabilitatea guvernului propriu, pe teme majore ale vieţii internaţionale. Fiind diplomat de profesie, deprins cu rigorile şi disciplina meseriei, ştiu despre ce vorbesc.

Există vreo conspiraţie reuşită de la un cap la altul?

Sincer, nu ştiu şi nu cred. Întotdeauna intervin elemente aleatorii, erori de calcul, slăbiciuni omeneşti. Diplomaţii nu sînt echipaţi profesional şi psihologic pentru operaţiuni clandestine, chiar dacă acestea sînt sancţionate, explicit sau nu, de autoritatea statului. Un istoric poate furniza, eventual, un răspuns mai precis la această întrebare.

Dar vreuna benefică?

Benefică, deşi haotică şi sîngeroasă, a fost răsturnarea de sistem din România în decembrie 1989. Păcat că nu a fost precedată de o conspiraţie ticluită ca lumea. Au fost atunci şi în perioada ulterioară (acum se mai ştie cîte ceva) diferite planuri externe pentru viitorul României, dar nici unuia nu i-a reuşit pasienţa pe de-a-ntregul. Şi a ieşit ce a ieşit. Pînă la urmă, din punctul de vedere al diplomatului, per ansamblu nu-i rău. Direcţia generală este destul de limpede. Totul este să nu facem greşeli stupide.

Care trebuie să fie atitudinea noastră cea mai apropiată de normalitate faţă de teoriile conspiraţiei?

Cred că cea mai bună povaţă ar fi să nu mai vedem OZN-uri deasupra oricărui pîlc de salcîmi sau duzi. Conspiraţii de toate felurile au fost şi vor mai fi. Intoxicaţii mediatice pe această temă şi mai dihai. Statistic, impactul lor asupra cursului istoriei este cel puţin discutabil. De aceea, mi se pare mai rezonabil să transformăm patologia în amuzament. Lectura cărţilor sau vizionarea filmelor despre conspiraţii – a celor bune, fireşte – este o desfătare estetică, nu un motiv de panică, încrîncenare sau chemare la luptă. Disperarea se combate cel mai eficient prin rîs.

a consemnat Iaromira POPOVICI.