Bacşiş pentru calitate - argument
Tertipul unui amic de a-şi vedea o reparaţie dusă la bun sfîrşit era să spună instalatorului: „dacă îmi faceţi treabă bună, am o sumedenie de prieteni la care vă pot recomanda, căci toţi sînt în căutare de un instalator priceput“. Încerca, aşadar, printr-o mică şmecherie verbală să-l persuadeze pe respectivul instalator să „dea ce e mai bun din el“. Altfel – mărturisea – mai mult ca sigur, instalatorul pe care îl vedea pentru prima oară în viaţă i-ar fi „fuşărit“ lucrarea.
La noi, însă, pare că tertipul amicului se extinde, devenind o problemă de mentalitate: într-o societate în care încercăm să „păcălim“ pe cineva pentru a-şi exercita calităţile la standarde optime, să-l ducem cu zăhărelul pentru a fi un bun profesionist, cum ne mai formăm elitele? Prin tertipuri, prin mici înşelătorii? Pentru a învăţa în plus faţă de programa şcolară, apelăm la meditatori. Nu pentru că profesorii n-ar fi buni, dar, în marea lor parte, din ce în ce mai puţin sînt motivaţi să devină martiri ai catedrei. La fel se petrec lucrurile şi în sistemul sanitar. Nu de mult, am asistat la o discuţie între doi medici, care suferiseră intervenţii chirurgicale, despre „cît trebuie să dai unui anestezist“ pentru a-şi face treaba bine. Căci, la fel ca o ţeavă bine reparată, e important să ţi se facă şi o anestezie de calitate...
Cu alte cuvinte, ajungem să motivăm prin tertip sau bacşiş pe cineva ca să-şi facă treaba? Oameni de calitate fără îndoială că avem, de ce însă mulţi dintre ei nu profesează cu pasiune meseria pe care, de altfel, şi-au ales-o? O elită trebuie să fie motivată din exterior pentru a da ce e mai bun, sau motivarea ar trebui să fie intrinsecă?
Prin perpetuarea unui mod de gîndire nociv (dacă nu dai, nu ţi se face treabă) sau prin promovarea necondiţionată a valorilor – ne formăm sau ne deformăm elitele?
