Specialiști, activiști, păreriști

Ce legătură este între Adrian Vasilescu, Marcel Hoară şi Bogdan Chirieac? Sînt cele trei specii de comentatori-analişti pe care-i vedem foarte des pe sticlă: specialistul, activistul şi păreristul. Primul ştie ce zice, al doilea e trimis de partid, iar cel din urmă e plătit să facă jocuri. Frazele de mai sus nu îmi aparţin. Le-am împrumutat de la prietenul Mihnea Măruţă, jurnalist fără teamă, fără pată, şi tocmai de aceea fără (prea multă) plată din Cluj, cunoscut o vreme ca redactor-şef al Cotidianului, ziar pe care l-a dus la o efemeră creştere. Motivul pentru care am împrumutat începutul de la el e acela că am scris de zeci de ori despre analişti, somităţi media, lideri de opinie şi nu vreau să mă repet. Iar Mihnea Măruţă a renunţat la notorietatea şi mijloacele pe care le avea la dispoziţie în presa bucureşteană, tocmai din motivele care îi propulsează pe cei pe care îi vedeţi la televizor acolo unde îi vedeţi.

Deci e în măsură să facă o clasificare cu care să pornim la drum. Cu prima categorie, a specialiştilor, adrianvasileştilor, lucrurile sînt destul de clare. Astfel de oameni sînt de dorit pe orice post TV, în orice emisiune, fiindcă vin nu doar cu un plus de cunoştinţe, ci şi cu unul de autoritate. Presa scrisă le tipăreşte articolele cu un portret atrăgător lîngă, iar televiziunile îi intervievează nu numai fiindcă obţin un plus de informaţii. Ci şi pentru că publicul e convins mai uşor de o autoritate. Aristotel remarca asta în a sa Retorică; unul din cei trei constituenţi ai persuasiunii, ethosul, tocmai la asta se referă. Ar trebui să existe, prin urmare, cîte probleme, atîţia specialişti. Dar, dacă ar fi aşa, Hoară şi Chirieac nu ar avea ce căuta la televizor. Cînd apar ei? Hai să vedem cînd o face primul. Se înfiinţează atunci cînd i-o cere partidul, deci cînd e campanie sau vreo altă problemă spinoasă, care cere ca politicienii să îşi arunce în cap cu zoaie sonore. Deşi a avut în campanie un comportament comparabil doar cu al trollilor de forumuri, distrugînd discuţiile coerente şi scoţîndu-i din minţi pe moderatori, Marcel Hoară e totuşi un caz simplu de activist: el lucrează pentru partid şi face ce i s-a spus. A fost numai cel mai strident, dar nu şi singurul troll portocaliu de la televizor. Ne putem încumeta să facem un proces de intenţie şi să presupunem în astfel de tentative de dinamitare a talk-show-urilor de la televiziunile mogulilor o strategie coerentă, dictată de echipa de campanie. Iar celelalte partide au avut şi ele „reprezentanţii lor democratici“, cu misiuni asemănătoare.


Hoară e, prin urmare, trimis la televiziuni pe o listă de partid, cu o treabă care n-are nimic de-a face cu dreptul la informaţie al publicului şi nici cu binele naţiei, iar televiziunile îl înghit; ulterior, miniştri PD-L – ca Monica Ridzi sau Elena Udrea – pompează sute de mii de euro în aceleaşi televiziuni. Se poate şi mai rău? Sugeram mai sus că da. Ca să arăt cum, trebuie să revin aici la exemple pe care le-am dat în Cum să devii un Nimeni: Ghişe şi Mădălin Voicu. Penelistul din Braşov şi social-democratul (pînă cînd a fost dat afară din partid) sînt două ipostaze ale personajului politic „autonom“, care prosperă în contra partidului şi, din punctul de vedere al telespectatorului, tulbură apele. Aţi auzit de vreo lege depusă de unul dintre cei doi? Eu, doar de cea a ştirilor pe teme pozitive, pe care televiziunile ar fi trebuit să le insereze în proporţie de 50% în programe, la iniţiativa lui Ioan Ghişe. O gogomănie pe care nici Stalin sau Goebbels n-au îndrăznit să o legifereze. Dar asta nu importă. Ghişe şi Mădălin Voicu apar la televizor pentru un singur motiv: sînt conflictuali şi, de multe ori, critici la adresa propriului partid. Deşi au trecut pe la sediul acestuia mai rar decît Mircea Geoană pe la Sorin Ovidiu Vîntu sau Corneliu Vadim Tudor pe la Bruxelles, au tot felul de probleme cu direcţia actuală a conducerii, cu candidatul X de la Congres şi cu colegul Y. După ce îşi fac un capital media cu toate aceste bombăneli pe care presa le iubeşte fiindcă iubeşte conflictul, pot să se înfiinţeze în prag de uninominal cu respectivul capital în buzunar şi pot cere un colegiu bun sau alte avantaje. Dacă nu, bombănelile pot deveni săgeţi otrăvite şi „independenţa de gîndire“ – afiliere la grupul parlamentar al independenţilor. Nu voi spune c-o fac, fiindcă n-am văzut cu ochii mei aşa ceva, chiar atunci cînd am fost în spatele uşilor închise. Dar, cînd am fost, am văzut lideri de partid derutaţi de personajele din propriul aparat, apărute la TV, şi lucrurile debitate de acestea.

A mai rămas ultima categorie, a chirieacilor, „plătiţi să facă jocuri“, cum spune prietenul Măruţă, care a refuzat să le facă, şi de aceea are credibilitate. Despre ei s-au spus multe, aşa că mă voi mărgini să constat că au revenit la modă după ce s-a stins tămbălăul cu scandalul Agenţia Naţională de Integritate – Cătălin Macovei şi înregistrările de la Snagov. Şi că, nu întîmplător, au revenit. În campania prezidenţială din 2009, media şi-a dovedit potenţialul corupător şi disponibilitatea de a se lăsa coruptă; bani pe piaţa „liberă“ a publicităţii nu prea sînt în continuare, anii electorali se îndesesc din cauza decalării parlamentarelor de prezidenţiale (urmează 2012 şi 2014), iar publicul cască gura la tot felul de petarde jurnalistice şi oameni cu spume la gură. Subsemnatul nu mai face presă decît pe ici-pe colo, şi nu că nu i-ar fi plăcut, iar pe Mihnea Măruţă în nici un caz nu-l vedeţi la televizor. Citiţi-i măcar blogul. 

Iulian Comanescu este analist media şi managing partner la Comanescu SRL (consultanţă media). A publicat volumul Cum să devii un Nimeni. Mecanismele notorietăţii, branduri personale şi piaţa media din România, Editura Humanitas, 2009. Mai multe pe www.comanescu.ro.