Am opinii, deci tac (?)

Am convingerea, consider că, în opinia mea, cred, din punctul meu de vedere, sînt ferm convinsă... Îmi pot da cu părerea despre orice, oricînd. Ştiu totul despre toate şi nu mă tem să mă exprim. Ca să citez din clasici în viaţă: „Exprimarea liberă e cîştigată-n Revoluţie / Dreptul nostru-i garantat de Constituţie”, aşa spuneau Paraziţii în melodia „Jos cenzura”. Buuun! Carevasazică am avut pumnul băgat în gură atîţia ani şi acum răsuflăm uşuraţi şi ne (re)eliberăm zilnic prin vorbit. Ş-adică, doar e dreptu’ nostru, nu?

Cred cu tărie în libertatea de exprimare, drept uman fundamental şi nepreţuit, dar aş interzice pălăvrăgeala TV (aceste talk-show-uri interminabile, aceste „ştiri” comentate la nesfîrşit, veşnicele dezbateri despre probleme de importanţă naţională cum sînt cravatele lui X, sutienele lui Y sau petrecerile lui Z). După vorba „am părerea mea şi ce fac cu ea”, (că tot am amintit de cravate), pare-se că nu există nimic mai atrăgător decît să emitem opinii şi/sau judecăţi de valoare. Precizez, nu sunt întru-totul de acord cu folosirea argumentului de autoritate (dacă a zis dl Cutare, înseamnă că aşa e), dar mi se pare esenţial să ştii despre ce vorbeşti.

Admir oamenii care îşi susţin punctele de vedere cu argumente solide, logice şi coerent exprimate, dar mă calcă pe nervi vorbitul numai de dragul aflării în treabă. Susţin comunicarea între oameni, schimbul isteţ de opinii, polemicile reale, declar război atacurilor la persoană, injuriilor, loviturilor sub centură.

Visez, în felul meu naiv şi încrezător, la un model de retorică şi argumentaţie britanic, dar, în fiecare zi, mi se livrează simplu „Românica” – brand de ţară caracterizat de scandal, bîrfă, cancan, „ştiri incendiare”. Nici vorbă de profesionalism, echidistanţă sau imparţialitate, avem parte doar de „merge şi-aşa”.

În aceste condiţii, propun un scurt Ghid de exprimare a opiniei printr-o serie de mijloace inofensive, dar nu mai puţin pline de înţelesuri. Deocamdată, le-am împărţit în două categorii. Lista o puteţi continua după bunul plac.

Capitolul I. Corporale
1) Datul din cap – de la stânga la dreapta pentru a infirma/dezaproba, sau de sus în jos pentru a confirma/aproba.
2) Strîmbatul din nas – apare cînd ceva nu ne convine, nu ne convinge sau miroase foarte urît.
3) Scosul limbii – gest profund copilăresc, cu un anume grad de umor (şi Einstein a scos limba, nu?), poate fi utilizat pentru a exprima dezacordul, neconcordanţa părerilor părţilor implicate, sau, pur şi simplu, protestul faţă de spusele/faptele persoanei căreia i se arată limba.
4) Ţîţîitul, (sau tzîtzîitul, pentru bloggeri) – se formează în vîrful buzelor şi punctează dezaprobarea, dezgustul sau neîncrederea în cele auzite. Poate fi însoţit de un „vaaaai...”
5) Arătatul degetului – gest aparent irelevant, se umple de înţelesuri cînd eşti în trafic şi este vorba despre degetul acela. Deodată, ca la un semnal, culorile se schimbă (şi nu vorbesc despre cele de la semafor), vezi negru în faţa ochilor şi degetul se ridică triumfător, ca să-i comunice amicului de trafic felurite lucruri. (Că este un şofer mai puţin inspirat, că nu ştiţi cine i-a dat carnet, că a efectuat o serie de greşeli repetate, că era să deveniţi mai apropiaţi decît era cazul prin înlănţuirea, iertaţi-mi exprimarea, fundului maşinii lui cu capota maşinii tale. În fine, iată cîtă bogăţie de sensuri şi ce semnificaţii poartă.)

Capitolul II. La birou
1) Piuneze/lipici pe scaunul şefului/profesorului – sunteţi un mic tiran, dar nu am curaj să vă spun în faţă că aveţi un comportament inacceptabil.
2) Mica ironie din colţul holului – împunsătura angajatului de rînd destinată celui pe care „îl ţine cineva-n braţe”. Redă frustrarea şi sentimentul de neputinţă al primului faţă de al doilea. 

Ce vrea să spună autoarea: se vorbeşte prea mult, se comunică prea puţin. Faptul că vorbim pînă ne dor fălcile nu înseamnă că am rezolvat marile probleme ale omenirii. Mai ales că, vorbind atît, uităm să mai şi ascultăm. Mie mi-a spus mamaia de cînd eram mică – „Patricia, în viaţă trebuie să ştii cînd să taci. Şi, cînd te hotărăşti să deschizi gura, gîndeşte-te de două ori înainte”. Eu încă învăţ cînd să vorbesc şi cînd să tac. Aşadar, să tăcem împreună, măcar pentru o scurtă vreme. Şi să fim asurzitori în tăcerea noastră. 

Patricia Mihail este studentă la Masterul de Teoria şi Practica Editării, Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti.

Acest articol apare exclusiv online.