Manifest împotriva cultului genialităţii

Învăţămîntul preuniversitar românesc trăieşte într-o romantică preamărire a genialităţii. Calitatea este confundată cu excepţionalitatea, şi genialitatea este singura care contează. Nu întîmplător, discuţiile despre calitatea învăţămîntului românesc ajung adesea să folosească numărul mai mare sau mai mic de olimpici ca argument. Nu întîmplător, multe dintre manualele de liceu folosesc un limbaj fals academic, pretenţios şi neclar. Şi iarăşi, nu întîmplător, tema „elevilor supradotaţi“ este privită în mass-media ca fiind o problemă mai importantă decît abandonul şcolar. De aceea, sportul de masă este practic inexistent, fiind încurajat numai sportul de performanţă. Probabil de aceea elevii învaţă derivate şi integrale, dar nu şi cum se calculează o dobîndă.

Genialitatea, aici discutată, este clar cantonată în imaginarul romantic al unui creator vag paranoid şi asocial. Modelul este desigur imaginea lui Eminescu, geniul prin excelenţă al manualelor şcolare româneşti, poate chiar al întregii educaţii preuniversitare din România. Nu are cu adevărat nici o importanţă cum era omul Eminescu, nu despre aceasta este vorba aici, şi nici despre meritele sau defectele lui. Este însă vorba despre imaginea dezirabilului comportamental pe care şcoala românească îl promovează construind pe acest model mitologizat.

Modelul masculine al geniului

Astfel, tot ce nu este excepţional nu este meritoriu. Şcoala românească visează să producă „mari gînditori, oameni de ştiinţă şi de artă“, dar este total inaptă şi chiar dezinteresată să producă cetăţeni, în sensul complet, democratic şi social al termenului. Dar chiar şi crearea condiţiilor propice pentru dezvoltarea de mari gînditori este mai mult retorică şi ipocrizie decît abordare pragmatică. În plus, modelul geniului este unul eminamente masculin. Oare să oferim în şcoala românescă modele doar tinerilor bărbaţi?!

Mai mult, genialitatea promovată de şcoala românească este, desigur, neadaptată vremilor mereu vitrege. Geniul trebuie să caute adevărurile în singurătate, fruntea lui să scruteze absolutul. Şi inadaptarea aceasta este considerată ca fiind bună. Ea aduce cu sine un dispreţ pentru instituţiile democratice, inerent mediocre şi imperfecte, dispreţ bazat de asemenea pe genialitate. Anume pe însăşi posibilitatea ei. Pentru că existenţa genialităţii este posibilitatea creaţiei perfecte şi, prin corolar, posibilitatea ordinii sociale perfecte. Omologul genialităţii este utopia. Cel al democraţiei este mediocritatea. Pentru că geniile romantice există, ele trebuie să conducă lumea. Nevoia unui conducător charismatic, mesianic şi autoritar este strîns legată de acest model de genialitate. Singura concesie care se face este că pot exista şi genii rele. Astfel, întreaga glorioasă istorie devine o paradă a geniilor. Mitologia geniului promovată în şcoală este, în multe feluri, dăunătoare. În primul rînd pentru marea majoritate a elevilor care, desigur, nu se pot regăsi în această imagine. Faptul că sînt persoane echilibrate, bine integrate social, cu gusturi, interese şi realizări şcolare normale, este insuficient valorizat. Pentru orice societate democratică aceşti oameni sînt principala valoare şi resursă. Ei sînt societatea şi pentru ei există statul. Pentru ei această ţară trebuie să fie un loc mai bun şi ei sînt cei ce trebuie să ia deciziile esenţiale.

Dar mitul genialităţii îi loveşte şi pe cei care se regăsesc în el şi se asimilează într-un fel de profeţie autoîmplinită unei imagini de persoană singuratică, neapreciată de societate, în pofida marilor ei calităţi. Rămîne desigur posteritatea să îi recunoască, sau vreo revoluţie să îi aducă în poziţia de putere pe care o merită. Căci trăim într-o lumea a micimilor, a jumătăţilor de măsură şi a mediocrităţii de care numai ei ne pot mîntui.

O altă consecinţă nefastă a acestui tip de educaţie este şi profesionalizarea întîrziată a meseriilor. Profesionalizarea modernă a dezvoltat un sistem de rezolvare a problemelor bazat pe abordări algoritmice, pe protocoale de paşi bine definiţi şi demersuri structurate, precum şi pe o etică profesională a corectei aplicări. Profesionalizarea implică în mare măsură predictibilitate, atît a acţiunilor care trebuie întreprinse, cît şi a rezultatelor. Valorizarea excepţionalismului este, în acelaşi timp, o desconsiderare a profesionalizării. La noi, un bun instalator, un bun medic sau un bun avocat nu este o persoană care cunoaşte paşii algoritmici pentru rezolvarea unei probleme, ci este un ingenios, capabil de euristici complexe, un geniu al meseriei lui. Ca atare, succesul unui demers nu mai este previzibil, probleme simple nu îşi găsesc rezolvări simple. În fine, nu mai există nici o diferenţă între o problemă simplă şi una complicată, pentru că rezolvările trebuie mereu re-inventate, ingeniozitatea trebuie mereu pusă la încercare.

Şi totuşi, ce e de făcut? Şcoala trebuie să reabiliteze normalitatea, să valorizeze media, lucrul bine făcut, şi nu excepţionalismul. Nu cerem să se schimbe mentalităţile înainte de a se schimba formele, căci aşa ceva este imposibil, cerem tocmai să se schimbe formele, ceea ce se poate face prin transformări ale cadrelor curriculare şi ale pregătirii pedagogice, astfel încît acest păgubos cult al excepţionalismului şi al genialităţii să dispară din sălile de clasă. Nu cerem să se predea un anume poet sau să nu se predea un altul, să se prezinte sau nu contribuţia istorică a unui domnitor sau a altuia. Ceea ce cerem este ca abordarea critică să prevaleze asupra mitologizării, contextualizarea social-istorică să nu lipsească şi umanizarea personajelor manualelor noastre să elimine cultul geniilor şi al eroilor. Cerem o perspectivă critică asupra cunoaşterii şi culturii care să permită valorizarea umanului, ca alternativă la un cult necritic al genialităţii care lasă majoritatea elevilor fără un model, iar minoritatea rămasă o socializează cu un model mereu inadecvat societăţii.

Este uşor şi inutil să pretindem că apărăm normalitatea de atacul unei pretinse sub-normalităţi, ceea ce este important şi mult mai greu este să o apărăm de atacul supra-normalităţii. 

Robert D. Reisz este profesor universitar la Universitatea de Vest din Timişoara şi cercetător la Institut für Hochschulforschung an der Martin Luther Universität, Halle Wittenberg. A publicat, singur şi în colaborare, peste 50 de articole şi 7 cărţi de statistică şi sociologie a educaţiei, printre care Integrating Europe through Co-operation among Universities la Jessica Kingleys, Londra în 1997 sau Inklusion in Hochschulen. Beteiligung an der Hochschulbildung und gesellschaftliche Entwicklung in Europa und in den USA (1950-2000) la Lemmens Verlag, Bonn, 2007. Este membru în Comisia Federală pentru Statistica Învăţămîntului Superior din Germania, precum şi în International Ranking Experts Groups şi în grupul Policy Research on Private Higher Education. A fost bursier al Colegiului „Noua Europă“ din Bucureşti.