Asceză, zoologie, transfigurare?
Un călugăr din pustia egipteană refuză să-şi întîlnească mama, venită în pelerinaj la chilia lui. Mort pentru lume şi pentru relaţiile de rudenie naturală, el aplică literal (sau simbolic?) principiul evanghelic „dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tată şi pe mamă... şi chiar viaţa sa însăşi, nu poate fi ucenicul Meu“. Un altul, înclinat să-şi abandoneze castitatea, se vindecă de ispită muncind pînă la vlăguire ca să-şi întreţină închipuita femeie şi copilul pe care l-ar avea cu ea. Păstrate în culegerile de spuse ale Părinţilor pustiei din secolele IV-V, prezente pînă astăzi în cultura creştină, asemenea anecdote au, desigur, o duritate în primul rînd simbolică. Vor să ofere minţii paradigma rupturii de existenţa perisabilă, opţiunea fără întoarcere pentru regimul Paradisului dinainte de cădere. Alături de cetăţile unde viaţa coruptibilă trebuia mereu, la nesfîrşit, întreţinută prin procreaţie, agoniseală şi familie, pustia adăpostea fiinţe care tindeau spre modelul angelic şi spre cel al omului originar: întreg, nemarcat de fisura sexelor, primindu-şi viaţa din duhul Creatorului. Pentru oamenii din aşezările Egiptului, călugării erau, după expresia lui Peter Brown, „eroii spaţiului din Afară“. Ei înlocuiseră rudenia de sînge cu vasta comuniune dintre îngeri şi oameni, dedicată laudei divinului. La sfîrşitul secolului al III-lea, Methodios din Olympos închipuia sufletele fecioarelor – pe care le instruia în Symposion-ul său – drept locul unde se petrece adevărata naştere, rodnicia spirituală care o va înlocui pe cea biologică, anunţînd transfigurarea, pentru el iminentă, a cosmosului.
Un statut întrucîtva nedumeritor
Dacă cetatea şi familia mai puteau da un exemplu asceţilor, el era unul de pălmuire a orgoliului. Mîndru de performanţele lui în privinţa rugii şi a privaţiunilor, un pustnic cere să i se dezvăluie la ce treaptă de desăvîrşire a ajuns. I se răspunde că va afla comparîndu-se cu un anume om din cetate, un curelar care, văzîndu-şi de munca zilnică şi de familie, are atîta putere spirituală încît rugile lui se unesc cu imnurile puterilor cereşti. Tema celor două asceze dăinuie pînă astăzi în cultura monahală. Dacă monahii au ales retragerea din agitaţia veacului spre a se dedica unificării în Unu, credincioşii „din lume“ se exersează tocmai în măsura în care păstrează aşezarea spirituală – pentru ei şi familiile lor – în mijlocul (sau în pofida) greutăţilor, tentaţiilor, curgerii multicolore a veacului.
Desigur familia – şi viaţa „în lume“ cu care e asociată – nu au, din punct de vedere religios, doar conotaţii de penumbră, de variantă secundă a vieţii spirituale. Familia este mediul unde învăţătura Bisericii se aplică, se transmite, se trăieşte zi cu zi, unde intră în ţesătura vieţii curente. Acolo se fixează în minţile şi în deprinderile copiilor, tot acolo pune la încercare puterile adulţilor. Dacă, aşa cum insistă doctrina religioasă, omul este o fiinţă de comuniune, primul mediu – şi poate cel mai exigent –, unde e probată capacitatea lui de comuniune, îl constituie familia. O mulţime de virtuţi – răbdarea, bunăvoinţa, iubirea, supunerea, autoritatea, atenţia faţă de libertatea celuilalt, capacitatea de a transmite şi de a împărtăşi valori – toate au în familie un teren de testare pretenţios, dată fiind distanţa mică dintre persoane, raportul lor zilnic, obligatoria lor interdependenţă. A pune în operă principiile vieţii spirituale nu este aici mai puţin complicat decît într-o disciplinată comunitate monastică. A iradia în societate aceste principii trăite: iată una dintre misiunile atribuite dintotdeauna familiei. La sfîrşitul secolului al IV-lea, cînd creştinismul se aşezase în oraşele Imperiului, Sfîntul Ioan Gură de Aur îşi rostea la Antiohia şi la Constantinopol mult preţuitele lui predici. El îndemna familiile creştine să devină o „cetate a milei“, care să contracareze jocul intereselor, al lăcomiei şi al conflictelor din cetatea mundană a puterii.
Şi totuşi, în doctrina religioasă, relaţia de cuplu, temelie a familiei, are un statut întrucîtva nedumeritor, fiind lipsită de un arhetip în care să se împlinească. De îndată ce, în Paradis, androginul originar se diferenţiază şi devine cuplu, apare criza, intervine căderea. În creştinism, restaurarea omului, recuplarea lui la viaţa divină, transcende abrupt tema erosului natural. Christos, Faţă a lui Dumnezeu unu, este el însuşi unitate, depăşind distincţia între masculin şi feminin. Dacă „oamenii dorinţei“ îşi trăiesc raportul cu El în termeni erotici, atunci inima omului e feminină faţă de masculina Lui suveranitate. Teme atît de legate de vocabularul familiei – cea a Tatălui şi a Fiului, tema înfierii divine şi cea a paternităţii spirituale – stau în centrul mesajului christic şi al învăţăturii creştine. Dar acestor teme li se retrage analogia cu înţelesul lor comun. Sînt încărcate de tensiunea paradoxului care uneşte în distanţă natura şi supranatura, divinul revelat şi omul deificabil. Imnografia îl celebrează pe Christos născut din Tată, fără de mamă, întrupat din Maică, fără de tată. Fecioara e celebrată ca „Mireasă nenuntită“.
O posacă bună-cuviinţă
Desigur, Biserica sacralizează nunta bărbatului şi a femeii, îi dă caracter de taină. Dar interpretarea acestui act se dispune de obicei în jurul a doi poli care rarefiază, dacă nu cumva destramă specificitatea relaţiei de cuplu. Invocînd pasajul paulin Efes. 5, 22-32, polul semnificaţiei spirituale pune căsătoria în analogie cu relaţia Christos – Biserică, născătoare de fii spirituali. Polul semnificaţiei naturale dă cuplului rolul de a procrea, iar apoi de a creşte buni creştini. Din acest al doilea punct de vedere, familia apare ca o întreprindere de producţie biologică şi socio-culturală. Tot prin interpretarea unui pasaj din Sfîntul Pavel, se mai atribuie căsătoriei rolul de a feri de dezordine, de a satisface, cu măsură şi cu respectul calendarului religios, nevoile sexuale ale partenerilor. Manualele Evului Mediu recomandă minuţios în ce împrejurări şi în ce mod trebuie să-şi onoreze partenerii datoria, pentru a nu-l lăsa pe celălalt „să ardă“. Iubirea între bărbat şi femeie, capacităţile ei de intimitate, de creştere interioară a unuia prin celălalt, de bucurie sînt ignorate în discursul teologic curent. Pentru sensibilitatea modernă, cel puţin, el pare să trateze fiinţa umană, cuplul, familia ca pe nişte dispozitive de multiplicat material creştin. Indignaţi de această interpretare „funcţionalistă“, Nikolai Berdiaev şi Paul Evdokimov spuneau că, în ce priveşte căsătoria, teologia oficială seamănă cu un manual de zoologie sau cu un tratat despre creşterea animalelor. „Faptul că reprezentanţii oficiali ai creştinismului nu au putut enunţa decît banalităţi vorbind despre iubire dovedeşte pînă la ce punct a fost socializat creştinismul în lumea obiectivă a vieţii cotidiene şi adaptat la exigenţele ei. S-a vorbit despre sexualitate, despre atracţia sexuală, despre actul sexual, despre căsătorie, familie şi procreaţie, dar nu s-a vorbit niciodată despre iubire“ (N. Berdiaev, Despre sclavia şi libertatea omului).
Concentraţi pe tema persoanei umane, cu demnitatea ei ireductibilă şi de nefracturat, cei doi gînditori ruşi au exaltat menirea fiecărui om de a se reîntregi interior, de a obţine conlucrarea între posibilităţile masculine şi feminine ale fiinţei lui, pentru a dobîndi acea unitate adecvată modelului divin întipărit în inimă. Pornind de aici, iubirea şi viaţa de cuplu se puteau deschide spre un orizont spiritual. Puteau fi gîndite ca o reciprocă oglindire a partenerilor care susţine, pentru fiecare, descoperirea şi construcţia sinelui deplin, eliberat de fisura opuselor. De altfel, în aerul modernităţii tîrzii, creştinismul oficial însuşi pune un accent nou pe învăţătura lui dintotdeauna privind valoarea persoanei, egala demnitate a bărbatului şi a femeii în destinul lor spiritual. Legat de căsătorie se citează alături de pasajele evanghelice normative şi pasajele eliberatoare, indicînd statura completă a umanului, precum cel din Sfîntul Pavel: „Nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteţi în Hristos Iisus“ (Gal. 3, 28).
Totuşi, vorbind despre căsătorie şi familie, cateheza curentă păstrează o posacă bună-cuviinţă. Enunţîndu-le cu aceeaşi tărie semnificaţia spirituală, transfiguratoare şi datoria socio-culturală, ea tematizează prea puţin convingător articularea dintre cei doi poli, continuităţile şi discontinuităţile simbolice dintre ei.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Ultimele cărţi publicate sînt Europa şi întîlnirea religiilor (Polirom, 2005) şi Jurnal de inactualităţi (Paideea, 2005).
