Tema săptămînii

„Să spui oamenilor ceea ce trebuie să citească este de regulă inutil sau dăunător, căci adevărata apreciere a literaturii e o chestiune de temperament şi nu se învaţă. Dar să spui oamenilor ceea ce nu trebuie să citească e o altă poveste...“ Vorbele îi aparţin lui Oscar Wilde.

Alberto Manguel, unul dintre marii cititori ai vremurilor noastre, autorul unei minunate istorii (personale) a lecturii (care aşteaptă de ani buni să fie tradusă şi în româneşte), povesteşte în Biblioteca, noaptea o întîmplare curat nabokoviană.

Debutul meu în viaţa de cetăţean al patriei (odată cu intrarea în clasa I) a fost dilematic. Ba chiar bulversant. De primul 1 Martie, părinţii mi-au spus destul de sec: „Vezi că ar fi bine să-i iei ceva frumos tovarăşei învăţătoare, că aşa se face“.

Şpaga e subînţeleasă, e contractul tacit, e legea nescrisă. Şpaga e reacţia la procesul de uzură la care te supune Spitalul organizat ca un centru social al selecţiei naturale.

La amvon – oficiantul are cravată, burtă şi o privire răscolitoare. Vorbeşte pe un ton ponderat despre datorie, despre familie. Sala este plină pînă la refuz de credincioşi timoraţi, tremurători în propria lor piele, furnicuţe cuminţi ale zilei de azi şi de mîine. Discursul nu are suişuri şi coborîşuri, curge monoton, pînă la limita inteligibilităţii.

Şpaga este, cel puţin la primul nivel de analiză, un comportament raţional. Mergi cu trenul. În loc să dai 10 lei pe bilet, îi dai 5 lei naşului – ambii actori cîştigă. Te prinde poliţistul cu radarul. În loc să dai 300 de lei şi să rămîi şi fără carnet, îi dai omului 150 – din nou, ambele părţi cîştigă. Îţi trebuie o hîrtie de la administraţie, ai de aşteptat o lună. Îi dai 100 de lei funcţionarului de la ghişeu şi o capeţi pe loc – iarăşi, cîştig pe ambele părţi.

De ce nu ia S. niciodată şpagă? Din principiu – preferă să fie o antipatică decît o penibilă despre ale cărei „activităţi exatracurriculare“ se va vorbi pe la colţuri. Unde şi de ce dă/a dat S. mereu şpagă?

În urmă cu cîţiva ani, în cadrul Campaniei „Nu da Şpagă!“ – singura de acest gen care s-a desfăşurat în România –, ne-am gîndit să alcătuim şi un Manual de şpagă care să conţină nu doar practicile asociate corupţiei mici, cele cu care ne-am obişnuit în viaţa de zi cu zi, ci şi „tarifele“ de la vremea respectivă. Era mai mult decît o „jucărie“, o abordare ironică a „fenomenului“, căci putea să le ofere şi un instructaj celor novice într-ale şpăgii.

În felul lor misterios, românii iubesc dreptul roman. Din acest punct de vedere, mituirea traduce prost principiul din titlu: Do ut des. Orice se poate plăti fără chitanţă şi impozit. Şpaga e ca analiştii: omniprezentă. Te prezinţi cu ea la grădiniţa copilului, la administraţie, la maternitate, la cămin, la antrenorul de la pitici, la secretara liceului, la arbitri – peste tot.

Şpagă la doctor, şpagă la secretariatul liceului, şpagă la inspectorul de la fisc, la cel de la inspecţia în construcţii şi la alte persoane ce îmbracă haina de funcţionar public numai pentru a se împrieteni cu această entitate – şpaga –, mereu aducătoare de venituri grase şi neimpozitate, oricărui om mai descurcăreţ, cum se spune în popor.

În Europa Occidentală, politicile cu privire la regimul şi circulaţia substanţelor psihotrope se articulează pe patru direcţii: interzicere a traficului, descurajare a consumului, terapie pentru dependenţi, reducere a riscurilor sociale.

În literatura română, doar trei autori au făcut din dependenţa de droguri tema principală a romanelor lor. Alexandru Vakulovsk, Dragoş Bucurenci și Vera Ion.

De cîţiva ani au apărut şi magazine care vînd, sub diverse forme (sare de baie, beţişoare parfumate, tutun aromatizat etc.) diverse substanţe cu efecte similare drogurilor interzise prin lege. Aşa-numitele „magazine de vise“ funcţionează (de fapt, au funcţionat, pentru că, cel puţin pentru moment, situaţia lor a fost reglementată de lege) la limita regulamentelor, profitînd de lacunele legislaţiei. Lista cu substanţe interzise s-a extins, prin lege, şi asupra produselor comercializate aic

Discuţia despre legalizare, cu toate argumentele pro şi contra, este mult prea vastă. Pot doar să spun că societatea românească nu e pregătită acum să legalizeze consumul de droguri.

Nu există droguri uşoare conform legislaţiei româneşti. E o legislaţie născută din ideologia riscului (dar niciunde nu e definit riscul), ceea ce ar trebui să ne pună pe gînduri. Nu are în centrul ei grija sau gîndirea preventivă, ci pedeapsa.

De regulă, cărţile care descriu experienţe narcotice încep cumva defensiv, cu un fel de scuză, cu o dezvinovăţire, cu o atenţionare sau, în orice caz, cu formularea unor rezerve din partea editorului sau/şi a autorului.

Corporatiştii reprezintă o categorie care, în orice ţară s-ar afla, suscită în egală măsură antipatie, bîrfă răutăcioasă şi invidie. Îi acuzăm ba de capitalism sălbatic, ba de organizare comunistă, care nu lasă loc de disidenţă.

Angajaţii trebuie să treacă prin ore speciale de educaţie întru diversitate, care poate îmbrăca diferite forme, de la grupuri de discuţii inter-rasiale şi inter-etnice, supervizate de specialişti, pînă la proiecţia de filme şi parcurgerea unor materiale documentare, urmate de teste. În cele mai multe cazuri, orele de diversity training sînt obligatorii.

Eticheta limbă de lemn, evocînd prototipul discursului clişeizat al totalitarismului comunist, nu i se potriveşte nici unei alte forme de comunicare de astăzi mai bine decît aşa-numitului „limbaj corporatist“. Şi nu atît pentru că limbajul activităţii din marile firme internaţionale are formule fixe. Previzibilă şi dogmatică este în primul rînd gîndirea pe care o vehiculează acest discurs.

Sînt oameni care rămîn cu problemele de la birou, şi după ce au plecat de aici, eu prefer varianta să mă detaşez. Ca să reuşesc, se întîmplă, de exemplu, ca înainte să ajung acasă să trec prin parc, mă plimb puţin, acumulez puţină energie de la soare sau verdeaţă sau copii, acum, cînd se face vremea frumoasă. Pe urmă mă duc acasă, deschid o carte, fie şi jumătate de oră.

Discursurile şi dezbaterile despre educaţie au o tendinţă enervantă de a fi inutile şi inutil de conflictuale. Inutile pentru că, de cele mai multe ori, cei implicaţi cad de acord că educaţia este sau trebuie să fie o prioritate, interesele copilului – mai presus de orice şi dascălii – respectaţi. Bun, şi?

Şcoala românească, la prima vedere, pare a avea două părţi care trebuie să se pună de acord: profesorii şi copiii. La o privire mai atentă, iese la iveală şi o a treia, care are multe de spus: părinţii.

În 1231, în urma unei greve care dura din 1229 la Universitatea din Paris, regele Ludovic al IX-lea cel Sfînt şi mama sa, Bianca de Castilia, au acceptat să ofere independenţă Universităţii, totul fiind consfinţit prin bula papală Parens scientiarum. Scînteia care declanşase conflictul dintre universitari şi autorităţi fusese una din eternele încăierări de stradă dintre studenţi.

Defectul reformei educaţiei noastre este acela că ignoră iresponsabil miza etică a educaţiei, fiind preocupată de reducerea numărului de ore şi de uşurarea ghiozdanului. Adoptîndu-se rigid principiul relevanţei dimpreună cu restrîngerea numărului de ore, se va diminua studiul în domeniul umanist. Sînt în curs de dispariţie, dacă nu au şi dispărut deja, latina, logica, retorica, muzica şi nici măcar filozofia nu se simte bine.

Conform ultimelor studii, încrederea românilor în televiziune o depăşeşte cu mult pe cea în instituţiile statului şi în politicieni. Totuşi, majoritatea telespectatorilor de la noi nu fac încă diferenţa între televiziunea publică şi posturile private.