Drogul e o ideologie a riscului
Dezbaterea despre legalizarea drogurilor e plină de locuri comune, tautologii, argumente bazate pe observaţii empirice contradictorii, prejudecăţi, panici morale, senzaţional. E o dezbatere specifică secolului XX, dar a avut destulă forţă să sară şi în XXI. De la interzicerea opiumului încoace, în spatele dezbaterii stă o perspectivă totalitară: drogurile „iau minţile oamenilor“ scoţîndu-i din ritmul cotidian, al producţiei şi socializării, pentru a-i lăsa pradă iluziei produse de stările de conştiinţă alterată. Dar e o literatură care străbate mileniile şi care insistă pe faptul că iluzia, în fond, stă în acceptarea prezentului şi actualului ca unic mod de a fi în lume. Opţiunea pentru un drog este o chestiune de credinţă („cred că aşa mă înţeleg mai bine, observ mai bine pliurile realităţii, mă exprim mai uşor, mă eliberez etc.“) şi nu ar trebui interzisă. Oamenii aleg să-şi petreacă timpul şi spaţiul aşa cum vor. Ca şi pentru alte specii de animale, drogurile pot fi o metodă de a ne reconfigura prezenţa în lume. De aici ar trebui să pornim dezbaterea – de la opţiunea individuală şi principiile libertăţii – şi nu de pe poziţia paternalistă, dominatoare, autoritară pe care o îmbrăţişează atît agenţii anti-drog ai statului, cît şi mass-media.
Să încercăm o clarificare: cum distingem între drogurile uşoare şi drogurile grele? Fiecare stat are listele şi ierarhiile sale privind drogurile, nu există un consens. În plus, fiecare zonă are tradiţiile sale prin care o substanţă e considerată drog folositor, deci acceptabil, sau nu. Prin tradiţie, europenii consideră alcoolul un drog acceptabil (în cantităţi moderate) pentru că are efecte fiziologice şi psihologice benefice. Nu la fel putem vorbi despre afgani. Acceptabilitatea nu ar trebui să ia parte la definiţia drogului uşor, dar ea e dovada că unele droguri, cum sînt alcoolul sau nicotina (care, pe deasupra, dă dependenţă) nu sînt privite ca droguri care trebuie interzise. Această observaţie are rolul de a elimina ipocrizia şi panica morală: alcoolul, drog acceptat, chiar recomandat în socializare, a făcut mai multe victime decît canabisul, LSD-ul sau chiar ciupercile halucinogene luate la un loc.
Legea românească împarte drogurile în două categorii: de risc şi de mare risc. La droguri de mare risc se găsesc puse împreună tetrahydrocannabinolul (canabis), opiaceele, LSD-ul, ecstasy-ul, tot ce vrei. Legea românească pare un magazin textual de vise. Totuşi, aceeaşi lege ne aminteşte de aparatul disciplinar al statului: „toxicoman – persoană care se află în stare de dependenţă fizică şi/sau psihică de consumul de droguri, constatată de una dintre unităţile sanitare stabilite în acest sens de Ministerul Sănătăţii“. Cu alte cuvinte, doar medicii abilitaţi de stat/autoritate pot da verdicte. Ce ne face să acceptăm această stare de fapt cîtă vreme noi nu înţelegem foarte bine faptele, în lipsa unor studii concludente şi convergente? Astfel de legi nu numai că stabilesc ce este bine şi ce este rău pentru un cetăţean (cu toate că miza noastră într-un stat e să stabilim ce e drept/nedrept), dar creează şi centre de putere discreţionară („unităţile sanitare stabilite“, agenţii naţionale antidrog) care pot stigmatiza persoanele şi elimina din viaţa socială.
Nu există droguri uşoare conform legislaţiei româneşti. E o legislaţie născută din ideologia riscului (dar niciunde nu e definit riscul), ceea ce ar trebui să ne pună pe gînduri. Nu are în centrul ei grija sau gîndirea preventivă, ci pedeapsa. Chiar dacă atitudinea poliţiei faţă de micii consumatori e mai degrabă una de toleranţă, problema stă în felul în care s-au instituit regulile despre droguri. Instituţia drogurilor în România deresponsabilizează indivizii, transformă tinerii în ţinte uşoare, blochează cercetarea medicală (şi toate tratamentele care ar decurge de aici) şi permite apariţia de reţele cvasi-mafiote care tranzacţionează, pe o piaţă neagră, fructul oprit.
Dacă am privi altfel şi am face din actualele droguri ilegale, care nu prezintă risc de dependenţă fizică, produse legale de divertisment sau introspecţie, oare ar creşte numărul toxicomanilor? Propunerea priveşte principiile unei posibile politici publice bazate pe informare, libertate – responsabilitate şi control al calităţii. Să ne închipuim o lume în care aceste droguri ar fi legale, dar 70% din preţul lor ar constitui contribuţia la o asigurare în caz de dependenţă, accident sau episod psihotic cauzat de drog. O lume în care agricultorii români ar planta aceste plante legal sau biochimişti ar face rational drug design (ligand design), ar exista centre de stabilire a calităţii şi locuri amenajate pentru consum, cu personal specializat (psihologi, de exemplu). Şi un foarte strict control al accesului minorilor la ele. Este aceasta o lume mai rea decît lumea drogului ilegal? Nu ştiu, dar cu siguranţă este mai dreaptă.
