Televiziunea publică în context european

Cu ceva timp în urmă, am primit un telefon de la redactorul-şef al Dilemei vechi, Mircea Vasilescu, care mă întreba dacă aş fi de acord să scriu despre televiziunile publice, în contextul unui „dosar“ pe care prestigioasa publicaţie urma să îl propună, spre examinare, cititorilor. Acceptînd „provocarea“, am rugat-o pe coordonatoarea temei, Adina Popescu, să-mi sugereze din ce unghi, cu ce „tăietură“ – cum spun jurnaliştii – să abordez subiectul. Mi-a sugerat cîteva „puncte de discuţie“ pe care, eventual, să le ating din perspectiva Consiliului Naţional al Audiovizualului. Ceea ce urmează, nu este, însă, o abordare din această perspectivă.

CNA nu are, potrivit Legii Audiovizualului, nici o responsabilitate directă în legătură cu organizarea, funcţionarea şi, mai ales, îndeplinirea misiunii de serviciu public de către Societatea Română de Televiziune (SRTV). Organizarea serviciilor publice de radio şi televiziune şi controlul parlamentar asupra activităţilor lor sînt reglementate prin lege organică – Legea nr. 41 din 1994, republicată în 2008, după numeroase modificări. CNA îşi spune cuvîntul în legătură cu programele televiziunii publice, numai în măsura în care îşi exprimă, prin vot, concluziile asupra conţinutului unor emisiuni din perspectiva respectării normelor legale privind protecţia minorilor, a demnităţii umane şi a dreptului asupra propriei imagini, pluralismului de idei şi de opinii, corectei informări a publicului, publicităţii.

Preocupările legate de organizarea, funcţionarea, rolul şi misiunea radiodifuziunii publice au, cronologic, la nivel european, două repere importante. La 11 septembrie 1996, Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei adopta o recomandare în legătură cu asigurarea „garanţiei independenţei serviciilor publice de radiodifuziune“. La 10 noiembrie 1997, unul dintre protocoalele adiacente Tratatului de la Amsterdam de modificare a Tratatului de constituire a Uniunii Europene privea „Sistemul radiodifuziunii publice în statele membre“. Abordarea Uniunii Europene vizează, dincolo de libertatea de expresie şi de pluralism, mai ales problemele legate de libera concurenţă, inclusiv pe piaţa audiovizualului.

Situaţia televiziunii publice din ţara noastră ar trebui, aşadar, analizată, ţinînd cont de normele europene la care ne-am referit şi de evoluţiile organismelor similare din Uniunea Europeană, dar, mai cu seamă, de interesul public. O asemenea analiză ar scoate în evidenţă faptul că radiodifuziunea publică este, în egală măsură, o consecinţă şi o expresie a nivelului de democraţie dintr-o societate. În democraţiile consolidate din Vestul Europei, radiodifuzorii publici sînt independenţi faţă de puterea politică, şi pentru că dau dovadă de pluralism şi echidistanţă. Ei oferă, în îndeplinirea misiunii lor, programe educativ-formative şi culturale, cu pondere semnificativă.

Constituţia României prevede: „Serviciile publice de radio şi de televiziune sînt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor social-politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică“. Dar, în legătură cu aceste prevederi constituţionale, în vigoare şi astăzi, se impun cîteva comentarii. Mai întîi, trebuie să precizăm că „aşezarea“ sub control parlamentar a serviciilor publice de radio şi televiziune este reglementată, sub o formă sau alta, şi de Constituţiile altor ţări. Controlul parlamentar al SRTV ar trebui să întărească ideea de serviciu aflat în interesul tuturor cetăţenilor, ferit de ingerinţe directe ale puterii executive, de exemplu, sau ale altor autorităţi publice. Apoi, reglementarea prin lege organică a organizării televiziunii publice ar fi trebuit să asigure stabilitatea şi independenţa. Adoptarea sau modificarea unei legi organice, pentru care este necesară o majoritate calificată de jumătate plus unu din numărul total de deputaţi şi senatori, ar trebui să reducă marja de manevră a unei majorităţi guvernamentale.

Legea consacră, declarativ, ideea de autonomie şi independenţă editorială: „Activitatea serviciilor publice de radiodifuziune şi de televiziune este autonomă şi independentă editorial. Autonomia şi independenţa editorială a serviciilor publice de radiodifuziune şi de televiziune sînt garantate prin lege, iar programele acestora sînt ocrotite de orice ingerinţă a autorităţilor publice, precum şi de influenţa oricăror partide, formaţiuni social-politice, organisme comerciale şi economice sau grupuri de presiune“. Or, conducerea SRTV este asigurată de Consiliul de Administraţie, de un director general şi de comitetul director. Organismul de conducere, Consiliul de Administraţie, ca şi preşedintele acestuia sînt numiţi de către Parlament. Iar modul de desemnare şi structura componenţei Consiliului de Administraţie, ca şi sfera extrem de redusă de incompatibilităţi denotă, în continuare, caracterul politizat al conducerii SRTV. Prin „evoluţia“ cadrului legal, în perioada 1994-2008, controlul parlamentar s-a „înăsprit“ considerabil, legislativul căpătînd atributul de a putea demite, anual, Consiliul de Administraţie, în bloc, deci implicit şi pe preşedintele-director general al SRTV.

Faţă de situaţia actuală a şi din SRTV, reformarea televiziunii publice ar presupune, după părerea mea, două direcţii. Prima se referă la funcţionarea internă a instituţiei şi ar trebui să genereze responsabilizarea jurnaliştilor, înlocuirea oamenilor incompetenţi, asigurarea unui management competitiv, eficienţa şi transparenţa cheltuirii banilor publici. Cea de-a doua implică instituirea unui cadru legislativ care să permită, în sfîrşit, asigurarea independenţei faţă de politic. În prezent, există o iniţiativă legislativă a Ralucăi Turcan, aflată pe ordinea de zi a Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mijloace de informare în masă a Senatului României. Ca elemente de noutate în această propunere legislativă merită menţionate: implicarea societăţii civile în desemnarea, pe criterii de competenţă şi profesionalism, a membrilor Consiliului de Administraţie şi separarea funcţiei de director general de cea de preşedinte al Consiliului de Administraţie. Astfel, directorul general va fi, potrivit propunerii legislative, angajat prin concurs de proiecte de management, va răspunde în faţa Consiliului de Administraţie, pentru activitatea sa. El ar putea fi demis de Consiliu numai în cazul unui management defectuos sau fraudulos. Practic, depolitizarea regimului acestei funcţii este esenţială. Ar fi un prim pas către ordonarea şi normalizarea sistemului intern de funcţionare a televiziunii publice. Învestit cu mai multă autoritate şi independent de chingile politice, directorul general poate demara, astfel, un necesar proces de restructurare şi de valorificare a personalului competent. Sub aspect economic, este evident faptul că ar trebui stabilită, prin lege, o taxă de genul celei de „solidaritate“, ca în cazul BBC. Aceasta ar face Societatea Română de Televiziune mai puţin dependentă de executiv. Iar independenţa economică este un element important al asigurării independenţei editoriale.

Orice instituţie funcţionează eficient atunci cînd, pe de o parte, beneficiază de un set de reguli, concepute cu inteligenţă şi onestitate, care să-i ordoneze activitatea. Şi cînd, pe de altă parte, armonizarea dintre angajaţii acesteia nu se reduce doar la o bună colaborare din punct de vedere profesional. Deontologia profesională, puterea de a judeca limpede şi imparţial, capacitatea de a ţine piept încercărilor de imixtiune rămîn condiţii decisive pentru îndeplinirea misiunii de serviciu public. (Re)cîştigarea încrederii publicului se face, însă, în timp.

Ioan Onisei este vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Audiovizualului.