Tema săptămînii

Sportul a apărut ca o nevoie de confruntare simbolică, atunci cînd indivizi sau grupuri au simţit nevoia de a-şi dovedi reciproc supremaţia fără a se distruge fizic. De la început, în jurul sportului a existat publicul, cu rolul său ambiguu de judecător şi părtaş al întrecerii. Nu cred să fi existat vreodată întreceri sportive fără spectatori, şi nu mi le pot imagina (miuţele din curtea blocului sînt doar simulări).

În plină criză, reduceri salariale şi măriri de TVA, românii se revoltă. Sindicaliştii se revoltă – organizează mitinguri, pensionarii se revoltă – ies la acţiuni de protest, televiziunile se revoltă găzduind talk-show-uri „incendiare“.

România este între ţările cele mai reticente de a genera participare la demonstraţii. În 2008, doar ţările caucaziene şi Ungaria au avut un nivel de disponibilitate de a participa similar sau mai scăzut decît cel al românilor. Ca şi România, majoritatea ţărilor foste comuniste au trecut în ultimii 20 de ani prin procese de diminuare a dorinţei cetăţenilor de a se implica în astfel de proteste.

În ciuda faptului că înţelegem multe, din cînd în cînd rămînem pe întuneric. Aşa că ne-am întrebat, noi pe noi înşine: În ce situaţie/din ce motiv simţiţi că vă pierdeţi orice urmă de dilemă şi aveţi impulsul de a vă revolta?

Mi se pare cu atît mai important ca studiul limbilor şi culturilor latină şi greacă să nu fie lăsat să piară. Numărul de ore din liceu este, în momentul de faţă, de una pe săptămînă la clasele de uman. Şi se întrevede perspectiva ca şi aceasta să devină opţională. Latina a fost disciplină de bacalaureat şi nu mai este. De asemenea, în facultăţi, la secţiunile de clasice, numărul studenţilor este în descreştere, intrîndu-se (cel puţin la Bucureşti) pe baza mediilor din liceu.

Într-un volum colectiv recent apărut, unul dintre autori, după ce denunţă în mod legitim o mulţime de imposturi academice, ca de pildă plagiate, se exprimă iritat şi împotriva unui alt gen de delicte intelectuale. Omul e supărat rău pe anumite „grupuri restrînse de intelectuali (afirmaţi mai mult ca epigoni, traducători a ceva care de peste 2000 de ani se tot tălmăceşte, care sînt gata să se mînie cumplit dacă scrii cumva nefiinţă legat şi nu cu liniuţă, care prezidează comisii, comiţii ş

Călătorii cultivaţi din Occident care ajungeau – arareori – la hotarul dunărean al Imperiului „Marelui Turc“ şi, mai mult, care se hotărau apoi să-şi povestescă în scris peripeţiile, observau cu surprindere că băştinaşii acelor îndepărtate ţinuturi vorbeau o limbă ciudat de asemănătoare cu latina, fără însă să ştie – băştinaşii, nu călătorii străini – să explice de unde această ciudăţenie.

În toamna anului trecut, a fost publicată corespondenţa dintre scriitoarea Ludmila Uliţkaia şi Mihail Hodorkovski. Dilema veche – fiind membră în Eurozine, cea mai importantă reţea a revistelor culturale europene – a obţinut dreptul de a publica, în exclusivitate în România, acest schimb de scrisori. Îl puteţi citi în paginile următoare, împreună cu alte cîteva articole care „pun în context“ cazul lui Hodorkovski.

În octombrie 2006, Anna Politkovskaia a fost împuşcată în holul blocului unde locuia, în Moscova. Era jurnalistă la Novaia Gazeta şi considerată una din puţinele voci rămase critice la adresa puterii de la Kremlin. În ultimii ani fusese preocupată de torturile, crimele şi abuzurile săvîrşite în Cecenia de forţele ruse şi pro-ruse.

Catherine Belton, jurnalistă la Financial Times, relatează pe blogul său cum a decurs interogarea de către procurori a unui martor al apărării. Tatiana Lisova, fostă redactor-şef la cotidianul rus de afaceri Vedomosti, a fost citată ca martor la cererea avocaţilor lui Hodorkovski şi, notează Catherine Belton, a explicat răbdătoare că, în 2002, „se putea determina mărimea capitalului companiei Yukos pornind de la preţul unei acţiuni listate la bursă“ şi că „preţul acţiunii putea fluctua în funcţi

Deşi codaşă într-o mulţime de domenii, România are mai multe telefoane mobile decît numărul de locuitori. Nu avem autostrăzi, transportul pe calea ferată a regresat, dar sîntem ahtiaţi să comunicăm.

Copilul tău stă pe messenger şi copiază referatele pentru şcoală de pe Wikipedia. Desigur, vinovat e Traian Băsescu că l-a pus pe Google să-l înlocuiască pe Herodot. Dar nu cumva tu eşti vinovat că, în loc să presezi guvernul să digitalizeze resurse culturale valoroase, stai şi te uiţi în gura televizorului aşteptînd o salvare epocală, ceva între Che Guevara şi Zelea-Codreanu?

Cred că telefonul mobil este invenţia tehnologică care ne-a schimbat cel mai mult viaţa, la graniţa dintre cele două milenii; asta după mai puţin de un secol de domnie (destul de îngăduitoare) a telefonului fix. A fost, de altfel, mult aşteptată, prefigurată de tot felul de surogate – amintiţi-vă de aparatele (de fapt, nişte staţii de emisie-recepţie) instalate în automobilele aleşilor sorţii, pe care le mai vedem prin filmele anilor ’70.

Acum cîteva luni am primit cadou un stilou. Îmi place foarte mult, scriitura e agreabilă şi, printr-o asociere uşor nostalgică, mă gîndesc la scrisori. N-am mai scris şi n-am mai primit de ani de zile o scrisoare. Asimilez plicurile doar corespondenţei oficiale, în rest, la nivel personal, m-am tehnologizat şi eu – SMS, MMS, e-mail, foarte mult telefonul, toate mă ţin în contact direct, eficient cu cei ce şi ceea ce mă interesează...

Avertisment. Dat fiind că, în fond, mă voi referi la eventuale proiecte în derulare, toate titlurile şi toţi autorii menţionaţi în această dare de seamă vor purta măşti. Ceea ce le convine de minune.

În Roma antică scriitorii îşi făceau cunoscute operele mai ales prin lectura publică, eveniment care purta numele de recitatio. Exista deja un comerţ cu carte, însă nu putem vorbi de editare în sensul modern al termenului: copişti profesionişti (aşa-numiţii librarii) multiplicau cărţile şi le vindeau în beneficiul propriu.