Membru al echipei Elţîn şi adept al lui Voltaire
Uliţkaia către Hodorkovski,
15 octombrie 2008
Stimate Mihail Borisovici,
Mă bucur foarte mult că am ocazia să vă scriu. Bunicii mei au stat în închisoare peste 20 de ani, la fel şi prietenii mei din generaţia anilor ’60. Aceasta este o temă foarte importantă pentru literatura rusă – atît de importantă, încît acum o lună am scris o prefaţă la cartea Prin închisori a lui Eduard Limonov, un om cu multe faţete şi nu foarte respectabil. (N. red.: – Limonov, cunoscut pentru incidentul filmat de BBC în care a tras cu puşca în direcţia oraşului Sarajevo în timp ce se afla alături de Radovan Karadzic, este liderul Partidului Naţional Bolşevic din opoziţie. Vezi Andrew Meier, „Putin’s Pariah“, The New York Times, 2 martie 2008). Sînt şi editorul coordonator al unei cărţi pentru copii, Crime şi pedepse, care vorbeşte tot despre istoria închisorilor, tipuri de pedepse etc. Astfel încît, dacă chiar ne vom întîlni – ceea ce îmi doresc foarte mult – aceasta ar fi una din chestiunile despre care aş vrea să discutăm.
După cum ştiţi, există două puncte de vedere privind experienţa din închisoare: Soljeniţîn susţinea că te întăreşte şi că este foarte valoroasă, în timp ce un alt deţinut, mai puţin norocos, Varlam Şalamov, era de părere că nu aduce nici un beneficiu vieţii umane obişnuite şi că nu are nici o relevanţă în afara închisorii.
M-am împrietenit cu (disidentul) Iuli Daniel în ultimii lui ani de viaţă. Nu îi plăcea să vorbească despre perioada de detenţie, dar am avut impresia că pentru el a fost o piatră de încercare foarte importantă, legată, în mintea lui, cu experienţa de pe front. Dar, oricum ar fi, pentru dumneavoastră acestea nu sînt încă amintiri. Este viaţa dumneavoastră de acum. Cum reuşiţi să rezistaţi? Nu simţiţi că trăiţi un coşmar? Aş vrea să ştiu cum s-au schimbat valorile dumneavoastră: ce lucruri care erau importante în afara închisorii nu mai sînt importante acum? Simţiţi că aţi găsit noi puteri interioare, că aţi cîştigat o experienţă neaşteptată?
Iertaţi-mă – această scrisoare este o simplă încercare de-a mea. Sînteţi o persoană despre care se vorbeşte tot timpul. Pentru unii sînteţi un luptător şi o figură politică importantă, pentru alţii sînteţi un monstru. Dar, orice ar crede lumea despre dumneavoastră, sînteţi în centrul atenţiei tuturor, toţi vorbesc despre dumneavoastră. Anna Ahmatova spunea odată despre Brodsky, atunci cînd acesta a fost trimis în exil: „Se pregăteşte o biografie pentru prietenul nostru“. Într-adevăr, vi se „pregăteşte“ o biografie şi ar fi bine să putem vorbi despre asta la timpul trecut. Acesta este unul dintre motivele pentru care aş dori să ne întîlnim şi să stăm de vorbă.
Cu stimă, Ludmila Uliţkaia
*********
Hodorkovski către Uliţkaia,
22 octombrie 2008
Stimată Ludmila Evghenievna,
Vă mulţumesc pentru interesul acordat. Amintirile mele sînt de natură (emoţională) foarte fragmentată, în sensul că îmi amintesc lucruri cu încărcătură emoţională, dar aproape nimic altceva. Uneori are loc o substituţie de memorie, atunci cînd îmi aduc aminte ceva povestit de părinţii mei. Cînd eram copil, eram hotărît să devin director de fabrică. Nu e surprinzător: părinţii mei au lucrat într-o fabrică toată viaţa, grădiniţa aparţinea de fabrică, la fel şi tabăra de pionieri, iar directorul fabricii era cea mai importantă persoană de acolo.
Acum îmi dau seama că mama şi tata nu aveau deloc la suflet regimul sovietic. Dar m-au protejat de opiniile lor, crezînd că altfel îmi vor distruge viaţa. Am crescut, deci, ca un membru „credincios“ al Comsomolului, fără să am îndoieli asupra celor care îmi erau prieteni sau duşmani.
Alegîndu-mi drumul în viaţă, m-am concentrat nu numai pe industria chimică, ci şi pe apărare, deoarece credeam că cel mai important lucru este să te aperi de „duşmanii străini“. Munca mea din cadrul Comsomolului de la institut nu a fost, desigur, un semn de înclinaţie către politică, ci o dorinţă de a conduce.
De fapt, nu am fost niciodată implicat în ideologie, eram responsabil cu activităţile organizatorice. Firme de construcţii, experienţa lucrului în fabrică – îmi plăceau toate astea pentru că era o ocazie să mă realizez ca lucrător în producţie, ca manager. Cînd am terminat facultatea, am fost repartizat la un minister, Organizaţia de Stat pentru Minerit. Eram foarte supărat, pentru că vroiam să lucrez într-o fabrică. Ca să evit să lucrez în minister, timp de trei ani de zile, am lucrat în cadrul comitetului regional al Comsomolului. Apoi a fost rîndul Centrelor de Tineret pentru Creativitate Ştiinţifică (înfiinţate în timpul perestroikăi pentru comercializarea rezultatelor ştiinţifice), au urmat afacerile şi apărarea clădirii Parlamentului, Casa Albă. În 1987, s-a întîmplat ca secretarul comitetului de partid de la institut să îmi ofere şansa de a-mi continua cariera din cadrul Comsomolului şi a fost foarte surprins cînd am ales „contabilitatea economică şi chestii de genul ăla“.
Iar în ceea ce priveşte „barierele“, pentru mine acestea s-au rezumat la un singur lucru – să nu fiu niciodată nevoit să îmi schimb poziţia prin forţă, ci prin raţiune. G.A. Iagodin a fost un rector minunat. Îmi spunea „cel mai nesupus secretar al meu“ (am fost secretar al comitetului Comsomolului de la facultate). Era clar că putea să mă distrugă oricînd cu uşurinţă, dar nu a făcut-o, dîndu-mi astfel ocazia de a mă căli. Din nefericire, în 1985 a fost promovat şi a părăsit institutul.
Am avut noroc de două ori. Secretara comitetului regional de partid Sverdlovsk era Kislova, iar Boris Elţîn era membru al biroului şi secretarul Comitetului Central pentru construcţii. Ei mi-au dat o adevărată lecţie de curaj atunci cînd li s-a „întors spatele“, iar ei nu au cedat. Iar Kislova nu l-a trădat pe Elţîn. Îmi imaginez cît a suferit ea din cauza asta. În paranteză fie spus, adjunctul provinciei Tomsk, unde am lucrat în 1999, era Igor Ligacev, care a încercat să mă pună pe linie moartă. Am interzis echipei mele să riposteze, pentru că era deja foarte bătrîn, deşi am fi avut multe să îi spunem.
Mă consider un membru al echipei Elţîn. Unul din foarte mulţi. De aceea m-am dus să apăr clădirea Parlamentului (Casa Albă) în 1991 şi primăria în 1993 şi de aceea m-am alăturat echipei neoficiale de campanie electorală în perioada 1995-1996. Acesta a fost, probabil, cel mai periculos moment din viaţa mea (aproape). Din cauza lui Boris Elţîn nu l-am atacat pe Putin, deşi mi-am dat seama ce fel de om e.
Iar în ceea ce priveşte „gaşca de oligarhi“, nu am agreat niciodată acest termen. Eram complet diferiţi. Guşinski şi Berezovski, Bendukidze şi Potanin, Prohorov şi eu. Scopurile noastre şi viziunile noastre despre viaţă erau total diferite. Eram ingineri petrolieri şi metalurgi, magnaţi de presă şi bancheri. Şi probabil că nici asta nu e întru totul corect. Stimată Ludmila Evghenievna, mă consider un adept al lui Voltaire, adică un susţinător al gîndirii libere, al libertăţii de exprimare. Elţîn a fost idealul meu în acest sens, aşa cum G.A. Iagodin a fost înaintea lui. Lucrul alături de ei nu mi-a inspirat nici un sentiment de protest interior. Distrugerea NTV în 2001 (am încercat să îi ajut cu bani, fapt ce a fost folosit pentru a mă incrimina la primul meu proces) a devenit „Rubiconul“ meu. Trebuie să înţelegeţi că pentru mine rezultatul final a fost distrugerea echipei mele, şi nu transferul de proprietate. Am să mă opresc acum. Sper că ne vom putea continua discuţia.
Cu stimă, M.
Aceste scrisori au apărut pentru prima dată în publicaţia rusă Novaia Gazeta, apoi traduse în limba engleză şi publicate în Open Democracy şi Eurozine. Versiunea în limba germană a apărut în Osteuropa 1/2010. Versiunea originală a întregii corespondenţe a apărut în ediţia din octombrie 2009 a publicaţiei Znamya. Toate drepturile rezervate.
Original în limba rusă. Traducere în engleză de Felicity Cave, Susan Richards, în openDemocracy, 14 septembrie 2009. Traducere din limba engleză: Laura RĂDULESCU © Mihail Hodorkovski/Ludmila Uliţkaia © openDemocracy © Eurozine © Dilema veche pentru versiunea românească.
Citiţi şi continuarea corespondenței - "Iluziile au fost sfărîmate", "Am fost înghesuit într-un colţ din care nu am mai putut ieşi"
