Tema săptămînii

Nu ştiu exact de ce, probabil pentru că singurul autor de istorie socială cunoscut la noi este Karl Marx, şi acela din rezumatele de la învăţămînt politic, s-a creat impresia că lumea modernă e perfect descrisă de două forme de organizare socială, socialismul şi capitalismul.

Numai o maximă echitate a actului politic şi a actului administrativ i-ar putea convinge pe cetăţeni că privatizarea nu înseamnă doar trecerea ...

Aşa-zisul „capitalism de cumetrie“ poate fi înţeles prin intermediul ideal-tipului weberian „capitalism politic“. Pentru Max Weber, „capitalismului politic“ îi erau subsumate trei moduri de manifestare: „profituri politice prădalnice“ (din finanţarea războaielor şi a revoluţiilor – pirateria clasică), „obţinerea de profit prin forţă şi dominaţie“ (prin cuceriri, exploatarea coloniilor etc.) şi „obţinerea de profit prin înţelegere cu şi sub protecţia autorităţilor politice“.

Cei mai bogaţi oameni din România de azi sînt cei care în 1990, în zorii democraţiei şi ai capitalismului, au ştiut cum să pună mîna pe resurse şi pe mijloacele de producţie. Mulţi s-au îmbogăţit apropriindu-şi pe căi (uneori) legale, dar nu neapărat morale, bunuri ale statului. Trei istorici care au urmărit evoluţia României postcomuniste reflectează, în această anchetă, asupra relaţiilor dintre aşa-zişii capitalişti şi instituţiile democratice.

Grădina Stambulului – aşa li se spunea de către otomani, în veacul al XVIII-lea, Principatelor Dunărene. Denumirea – spune Bălcescu – era proprie unei limbi, turca otomană, înclinată să folosească la tot pasul imagini poetice. Existau, ce-i drept, şi sintagme precum „grînarul Stambulului“, care erau mai prozaice şi sugerau exact despre ce era vorba. Rolul Principatelor Dunărene era să aprovizioneze capitala imperială.

Sintagma „hoţul neprins e negustor cinstit“ poate fi orice – proverb, zicătoare, banc. Însă funcţionează, de 20 de ani, ca principiu constituţional. Nimeni nu şi-a pus problema să-l retrogradeze la rangul pe care îl merită. Iar neglijenţa se plăteşte.

Iniţiative inedite, planuri de afaceri imbatabile, decizii la care absolut nimeni nu s-ar fi aşteptat, business-uri care cresc solid, sănătos într-o piaţă liberă, o altfel de abordare a mecanismelor care pun în mişcare maşinăria profitului, într-un cuvînt, tot ce gîndeşte, simte şi respiră capitalistul pursînge. Capitalistul român, fireşte!

Capitalismul nu poate exista decît cu purtători valorici ai practicilor capitaliste. Or, se uită prea adesea că, în economia românească de dinainte de ’89, n-au existat insule de capitalism, iar tot ceea ce amintea de „spiritul capitalismului“ era repede şi brutal descurajat prin acţiuni represive ce se deghizau, evident, sub forma „legalităţii“ socialiste.

Acum cîteva zile mă uitam împreună cu o prietenă pe un album fotografic din perioada Ceauşescu. Fotografii cu pionieri, cu femei în fabrici de textile, oameni pe stradă sau la cozi. Prietena mea a remarcat, surprinsă, cît s-au schimbat lucrurile. Într-adevăr, acesta e un bun exerciţiu antinostalgic, pentru că în ultimii 20 de ani s-au schimbat multe şi tindem să uităm asta.

Avertisment către cititor: cum aş putea să explic, în doar cîteva rînduri, privirea pe care o am asupra României, ataşamentul meu faţă de această ţară de care sînt legat de mai bine de 15 ani? Nu pot să vă propun decît un început, fiindcă „sîntem în România şi asta ne ocupă tot timpul“ (Mircea Badea). Consideraţi, aşadar, propunerea care urmează o introducere ce ar trebui continuată.

Se împlinesc patru ani de cînd trăiesc în România şi mi se pune întotdeauna, cu aceeaşi suspiciune, această întrebare: „De ce-ai venit aici?“. Unui român i se pare atît de ilogic faptul că un străin vine în ţara sa, încît caută mereu un motiv logic. „Aţi venit pentru o femeie? Nu!? Atunci înseamnă că trebuie să cîştigaţi destul de bine pe aici...“ Femeile şi banii, iată singurele motive pentru care noi, străinii, putem veni să trăim în România... în opinia românilor. Nu pot exista şi alte motive

Mulţi oameni se plictisesc în ţările occidentale dezvoltate fiindcă totul s-a făcut, e organizat, fixat, totul funcţionează bine – sau relativ bine –, în orice caz funcţionează, ca o maşinărie uriaşă cu multe componente, şi în cel mai bun caz poţi deveni o componentă cu loc bine ştiut a acestei maşinării.

O vorbă de duh spune că dacă eşti destul de norocos încît să fii irlandez, eşti deja suficient de norocos. Iar cînd vine vorba de pub-uri, e cît se poate de adevărat. Irish pub-urile par să fie chiar şi în Bucureşti una dintre reţetele cele mai de succes, dacă e să te iei după numărul noilor localuri de gen apărute numai în ultimul an, în plină perioadă de criză.

În Franţa, Marcel Fontaine a înfiinţat postul de radio Paris în limba română (pe vremea aceea încă nu exista Europa Liberă). Era un mijloc de a ne încuraja şi informa, pe noi, cei rămaşi în aşteptarea... americanilor. Corespondenţa aceasta a fost considerată «spionaj în favoarea unei puteri străine». Să fim serioşi: ce informaţii secrete puteam să deţinem noi, eleve de liceu?

Mulţi prieteni de-ai mei care au studiat cu mine la Oxford acum lucrează în zona politică sau financiară. Am lucrat ca DJ să cîştig bani, dar şi pentru distracţie. Oxfordul era pentru mine, de mic, un vis, datorită atmosferei academice. Chiar am cîştigat nişte bani frumoşi, fiindcă sînt mii de studenţi acolo, însă cluburile sînt mizerabile, slabe. Cînd puneam muzică, era coadă în club în fiecare noapte.

Înainte de căderea Cortinei de fier, România nu recunoştea statutul de refugiat. După aceea, UNHCR alături de partenerii săi a început să supravegheze adoptarea unei legislaţii şi construirea unor centre de recepţie în conformitate cu prevederile internaţionale.

Eu găsesc paradoxal următorul aspect: oamenii sînt de-a dreptul obsedaţi de privacy atunci cînd e vorba de stat sau de companii care le-ar putea invada această sferă privată şi, în acelaşi timp, îşi expun ei înşişi de bună voie sfera privată intruziunii celorlalţi.

Ceea ce face însă cu siguranţă Internetul este să coboare foarte jos barierele necesare publicării de informaţie într-un spaţiu accesibil publicului. Dacă nu mai departe cu 15 ani în urmă trebuia să investeşti serios pentru a putea să transmiţi un mesaj unui public mai larg, în ziua de astăzi un calculator legat la Internet este tot ce îţi trebuie pentru a posta orice tip de informaţie pe Internet. Iar revoluţia Web 2.0 din ultimii ani a coborît şi mai jos barierele pentru publicare.

Caracteristica noilor tehnologii este că sînt centrate pe informaţie şi nu pe lucruri şi acţiuni concrete. Distincţia public/privat este înlocuită cu distincţia public/secret. Problema derivă din faptul că oamenii se simt adeseori revoltaţi nu doar dacă li se face lor ceva ce nu le place, ci şi dacă află că anumite lucruri se întîmplă între alţi oameni.

Pentru libertarian, sfera publică este o ficţiune deşartă; atunci şi ceea ce este gîndit prin opoziţie cu ea nu mai funcţionează. Nu este de mirare că sfera privată nu funcţionează în condiţiile Internetului. Ce funcţionează şi în ce limite?

A fost odată cînd oamenii pălăvrăgeau pe băncuţele de la poartă (se mai întîmplă şi în zilele noastre, pe ici pe colo, la ţară)… Unde pălăvrăgim noi astăzi? Ei bine, în era Internetului, conversaţia noastră cu familia, prietenii şi cunoştinţele se mută încet-încet în spaţiul virtual, pe reţelele sociale…

În urmă cu aproximativ un an şi jumătate, o veste neaşteptată „zguduia“ spaţiul public românesc: Parlamentul adoptase, aproape cu unanimitate de voturi, Legea 298/2008, prin care operatorii de comunicaţie erau obligaţi să reţină datele de trafic (adică date privind sursa, destinaţia, data, ora şi locaţia comunicaţiei, tipul comunicaţiei, tipul de echipament folosit) pentru o perioadă de 6 luni. Adoptarea legii – poreclită de presă ca legea Big Brother – stîrneşte imediat furia opiniei pub

Un tînăr diplomat român pasionat de graffiti stă lejer la o masă din centrul New York-ului, cu un pahar în mînă, privind cerul. Paharul conţine propria urină amestecată cu a prietenei sale, o măslină şi o umbreluţă de hîrtie. Bea atent, cu înghiţituri mici, pierdut în gînduri despre distrugerea umanităţii şi desecrarea menorelor, orice va fi vrînd să-nsemne asta.

Încercăm azi un experiment, să aducem comunitatea de pe Facebook în revista propriu-zisă, şi ce temă mai bună decît cea despre viaţa privată pe Internet? Le-am adresat deci dilematicilor de pe Facebook cîteva întrebări, iar mai jos am făcut o selecţie a răspunsurilor.

Fac parte din categoria celor care între 12 şi 20 ani au visat să ia premiul Nobel pentru literatură. Şi să nu vă închipuiţi că eram puţini! O generaţie întreagă de posibili scriitori laureaţi, cu măreţe opere virtuale şi cu jurnale în care poveştile de amor se împleteau cu probleme existenţiale.

Cunosc vreo zece compatrioţi care nu mai au nici un fel de dubiu: li s-ar cuveni neîntîrziat Premiul Nobel pentru literatură, dar forţe obscure complotează împotriva iminentului lor succes. Unii sînt convinşi că au deja operă nemuritoare, atîta doar că nu-i înţeleg contemporanii – nişte ignoranţi, se-nţelege. Alţii n-au apucat să scrie nimic, dar în tărtăcuţa lor mustesc idei geniale, niciodată scoase la iveală.

Lipsa de interes a scriitorilor este o posibilă explicaţie a faptului că pe piaţa românească există puţine cărţi autohtone care să aparţină unor subgenuri literare.

Încă de acum multe decenii, Camil Petrescu vitupera enervat de succesul fulminant al lui Edgar Wallace: „Romanul poliţist nu e o carte imorală, ci doar o carte crîncen proastă. Nu are în favoarea lui nici o circumstanţă uşurătoare. Trăieşte speculînd logica anemică a cititorului său şi mediocritatea imaginaţiei lui“.

Adesea, colegii din presă îmi spun că autori de cărţi de poveşti nu prea există în România. Ei, ba există, cum să nu existe? Toţi oamenii care au condei mai fac şi asta din cînd în cînd. Adică, scriu poveşti. Sîntem mulţi, fără nici un dubiu. Dar sîntem o subspecie aparte, cu o durată scurtă de viaţă: publicăm poveşti un an, doi, ca şi cum am lua o gură de aer, şi apoi „sărim“ iar la alte genuri, care ne aduc mai multe satisfacţii.

Cineva spunea, şi cred că pe bună dreptate, că scriitorul român nu se poate abţine să fie genial. Sună bine trebuşoara asta, numai că, de obicei (şi mai ales la noi), geniile au parte de o largă recunoaştere internaţională (nu?) de-abia după... confirmarea trecerii dintre cei vii. Şi atunci? Ce-i rămîne autorului român?

Unii scriitori scriu, poate fără să-şi dea seama, cu gîndul la premii. Insist, o fac fără să conştientizeze fenomenul. Li se pare că forma asta de validare e preferabilă omologării prin public.

Voi începe prin a defini termenii literatură „mică/mare“, privind strict din perspectiva programelor şcolare de limba şi literatura română, documente care fixează reperele activităţii didactice. Judecînd dihotomic, „marea“ literatură este literatura autorilor canonici, pe cale de consecinţă, „mica“ literatură este cea a autorilor necanonici.

La fotbal şi la politică se pricepe toată lumea! Deşi formula pretinde că explică foarte multe (şi cu privire la fotbal, şi la politică!), în realitate – precum se vede tot mai clar! – ea explică tot mai puţin.