Povestea directivei "Big Brother"

În urmă cu aproximativ un an şi jumătate, o veste neaşteptată „zguduia“ spaţiul public românesc: Parlamentul adoptase, aproape cu unanimitate de voturi, Legea 298/2008, prin care operatorii de comunicaţie erau obligaţi să reţină datele de trafic (adică date privind sursa, destinaţia, data, ora şi locaţia comunicaţiei, tipul comunicaţiei, tipul de echipament folosit) pentru o perioadă de 6 luni. Adoptarea legii – poreclită de presă ca legea Big Brother – stîrneşte imediat furia opiniei publice, care se grăbeşte să proclame moartea statului de drept şi instaurarea unui regim al terorii. Distorsionarea dezbaterii publice capătă proporţii tot mai mari, pe măsură ce populaţia este alimentată în mod permanent cu ideea că „este ascultată“, în condiţiile în care legea interzicea în mod expres înregistrarea conţinutului propriu-zis al comunicaţiilor.

La momentul respectiv, nu mulţi cunoşteau faptul că legea românească avea de fapt la origine o directivă europeană destul de controversată, adoptată în 2006 – an în care România nu intrase încă în Uniunea Europeană. Contextul internaţional la acea vreme facilitase de altfel introducerea de reglementări favorabile organelor judiciare. Atît atentatele teroriste de la 11 septembrie, cît şi cele de la Londra şi Madrid, puseseră pe agenda actorilor decizionali ideea că numai o cooperare sporită şi o legislaţie comună ar putea facilita munca investigatorilor. Existenţa unor reglementări diferite nu făcea decît să îngreuneze anchetele transfrontaliere şi, cu atît mai mult, reconstituirea reţelelor sociale în cazuri de terorism.

Rînd pe rînd, statele membre au căutat formule de a implementa directiva în legislaţia naţională, în condiţiile în care însăşi adoptarea ei la nivel european stîrnise un soi de conflict pe baze procedurale între Consiliu şi Parlamentul European (în care Parlamentul a cîştigat). Statele naţionale au ales astfel ca accesul la datele reţinute să se facă numai pe baza unui ordin judecătoresc şi numai de către autorităţile competente, conform legislaţiei în vigoare. Unele au optat pentru durata minimă de colectare de 6 luni (cazul Germaniei şi al României), altele pentru cea maximă de 24 de luni (Slovacia, Polonia, Marea Britanie). În acelaşi timp, într-un număr însemnat de state, legea este trimisă la Curtea Constituţională (este aici nu numai cazul României, ci şi al Irlandei, Ungariei, Lituaniei). Dintre toate, cazul german merită probabil cea mai mare atenţie. Deşi critică faptul că legea naţională de aplicare este mult mai exigentă decît directiva o cere, Curtea Constituţională germană consideră că simpla stocare a datelor nu constituie neapărat o încălcare a Constituţiei în sine, ci mai degrabă absenţa unor mecanisme care să împiedice orice abuz. Reţinerea (păstrarea) datelor nu este în sine neconstituţională, consideră judecătorii germanii, deoarece se realizează oricum de către companiile ce furnizează servicii de comunicaţie. Prin urmare, nu statul este cel care posedă în mod nemijlocit informaţiile, ci ele sînt dispersate între diverşii furnizori de servicii de comunicaţii, iar statul le poate accesa cu mandat, doar pentru anumite cazuri de infracţiuni grave. Stocarea datelor nu înseamnă automat şi accesul la acestea, mai ales în condiţiile în care combinarea şi analiza lor este realizată de către organele de investigaţie numai în anumite condiţii. În acelaşi timp, Curtea recunoaşte că datele colectate, fie ele şi de trafic, permit obţinerea unor informaţii cu privire la afilieri de ordin politic sau social tocmai pentru că permite trasarea unor reţele sociale între categorii diferite de indivizi. Spre deosebire de Curtea Constituţională română (care a declarat legea românească neconstituţională la sfîrşitul anului trecut), cea germană nu atacă esenţa directivei, ci se rezumă la a afirma că, fără instituirea unor mijloace de transparenţă şi protecţie împotriva unor eventuale abuzuri, suspiciunea recurgerii ilegale la informaţii private va plana întotdeauna.

În Germania, campania împotriva colectării datelor de trafic din comunicaţii a fost iniţiată de către Grupul de Lucru German asupra Reţinerii Datelor (Vorratsdatenspeicherung), după ce aceeaşi organizaţie ceruse abrogarea directivei. Diferenţa faţă de dezbaterea publică românească a fost aceea că acelaşi grup care a incriminat legea a decis să propună o serie de soluţii pentru a garanta viaţă privată a individului. De exemplu, una dintre recomandări a fost aceea de a introduce mecanisme care să asigure securitatea datelor stocate – precum criptarea acestora şi stocarea lor pe sisteme care să fie separate de celelalte servicii oferite de furnizori. S-a propus, de asemenea, ca operatorii care procesează datele să fie responsabili de eventualele încălcări ale legii şi, în cazul producerii unor greşeli, aceştia să plătească o compensaţie persoanei sau persoanelor afectate.

Exemplele menţionate mai sus nu fac decît să arate că dialogul societate civilă-autorităţi poate fi constructiv şi poate conduce la găsirea unor soluţii avantajoase de ambele părţi. Desigur, este mult mai uşor să pui la zid, să acuzi, dar mult mai greu e să vii cu soluţii, să găseşti alternative, să intri într-un dialog. Mai degrabă decît o critică a directivei în sine, o reflecţie asupra modului în care se pot evita derapajele ar fi putut atrage consensul opiniei publice vizavi de o asemenea măsură legislativă.

Oana Tănăsache este asistent de cercetare la Centrul Român de Politici Europene. Cercetarea privind reținerea datelor din telecomunicații se va finaliza prin lansarea unui raport CRPE pe această temă, în toamnă.