Portret al artistului la internețe
Un tînăr diplomat român pasionat de graffiti stă lejer la o masă din centrul New York-ului, cu un pahar în mînă, privind cerul. Paharul conţine propria urină amestecată cu a prietenei sale, o măslină şi o umbreluţă de hîrtie. Bea atent, cu înghiţituri mici, pierdut în gînduri despre distrugerea umanităţii şi desecrarea menorelor, orice va fi vrînd să-nsemne asta. Tînărul diplomat este totodată conducătorul unei secte satanice cu ramificaţii internaţionale şi membru proeminent al Mişcării pentru Integrarea Spirituală în Absolut. În timpul liber se droghează şi îşi epilează prietena în zone intime. Un alt lucru remarcabil e acela că îşi convinge superiorii să ia parte la orgii sexuale. CIA a emis deja un mandat de arestare pe numele său, după ce comunitatea evreiască a tras semnalul unei posibile resurgenţe naziste din partea sectei conduse de tînărul diplomat. Dar CIA are dificultăţi mari în a-şi face datoria, fiindcă tînărul posedă imunitate diplomatică şi este protejat de însuşi Preşedintele României.
Succes comercial născut la Hollywood din imaginaţia unui regizor japonez obsedat de Yakuza? Nu. E doar un montaj al imaginii mele publice, după ce l-am pus pe Google să-mi răspundă la întrebarea „cine e cristian neagoe?“. Am fost rugat de coordonatorul acestei teme să iau din nou de coamă Poneiul Roz, din perspectiva intimităţii online. Nu e tocmai subiectul meu preferat. Şi nu pentru că discuţia mi-ar fi incomodă, doar că m-am plictisit de ea. La momentul respectiv, poneiul a stîrnit o turmă de evenimente neobişnuite, palpitante ca un roman poliţist de duzină. Era vară, presa ducea lipsă de senzaţional. Şi ce poate fi mai ieşit din comun decît un ponei roz cu o zvastică pe crupă, care înfiinţează o comisie parlamentară pentru studierea validităţii sale artistice? „Într-o lume ideală, arta şi politica n-ar trebui să aibă nici o legătură. În viaţa reală, nu-şi pot lua mîinile una de pe cealaltă“, îmi face o aluzie Robert McKee. Nu contenesc să mă bucur că o lucrare artistică a reuşit să stîrnească controverse atît de viguroase – ele sînt uneori semnul că artistul respectiv contează. S-a întîmplat de multe ori în istoria artei ca opera să fie prost înţeleasă, din simplă ignoranţă sau din rea-voinţă. Între percepţia publică şi lumea interioară a artiştilor apare deseori un decalaj serios, care ţine de interese, valori şi de subtilitatea proceselor mentale. Chestiunea e evidentă cînd ne gîndim la Fîntîna lui Duchamp (exclusă la New York dintr-o expoziţie a „independenţilor“ ca vulgară şi lipsită de valoare artistică, pentru ca mai apoi să fie aleasă de criticii britanici drept cea mai importantă operă a secolului XX), la Pasărea lui Brâncuşi (oprită la vamă – tot de americani – ca bucată de metal şi cîntărită pentru taxare). Sau Prinţesa X a aceluiaşi sculptor român (o interpretare falică a bustului Mariei Bonaparte). Ceva mai recent – expoziţia „Sensation“, cu lucrări din colecţia lui Charles Saatchi. Arta liberă nu s-a sfiit niciodată să pună în discuţie tabuuri şi idei preconcepute. Judecăţile de gust necesită şi ele argumente, chiar dacă de gustibus non disputandum.
Cît despre imaginea mea online, ea pare să se decanteze cu trecerea timpului. Internetul nu uită, dar cantitatea zilnică de informaţie pe care o vărsăm între malurile lui şi algoritmul Google PageRank fac ca selecţia link-urilor de pe prima pagină să se modifice organic. Articolele cele mai josnice (precum cele ale lui Andrei Bădin, care mă numea cu simpatie „diplomatul pipi“) au fost şterse chiar de către autorii lor după încheierea linşajului. Probabil li s-a părut periculos să le păstreze – murdăria pe care o arunci în lume se întoarce înzecit, spune o lege a firii. Imaginile şi înregistrările video legate de mine se referă, în cea mai mare parte, la „scandal“. Dar rezultatele generale de primă pagină duc către texte literare, articole decente despre Ponei, păreri personale de blog. Surprinzător, nu mă lovesc de prea multe cancanuri. Primul link e către Tiuk! (revistă literară care mi-a publicat mai demult o proză scurtă, citată intens de trustul Intact ca manifest satanist contra pensionarilor). Apoi Ziare.com (care arhivează în groapa comună articole profesioniste şi ştiri senzaţionale), blogul textier (al scriitorului şi publicitarului Florin Dumitrescu), imagini cu mine epilîndu-mi fosta prietenă în cort la Năvodari, un interviu pentru site-ul Schimbă Lumea, o caricatură apărută în Academia Caţavencu, apoi Facebook, LiterNet, TABU, Street Delivery, Zoso mai sus ca Mediafax. Nu-i rău.
„Dă-mi şase rînduri scrise de cel mai onest dintre oameni şi voi găsi în ele ceva pentru care să-l duc la ghilotină“, spunea Richelieu. Şi ţineţi cont: Cardinalul n-avea net. Populaţia Terrei s-ar diminua considerabil dacă experienţa online nu ar redefini în timp real conceptul de intimitate. Netul te învaţă să-ţi asumi goliciunea, vulnerabilitatea şi să le depăşeşti respectînd Regula de Aur: dacă mă taguieşti într-o poză în care sînt beat mort, crăcit pe canapele şi îmbrăcat în travesti, la un moment dat îţi voi da şi eu tag unde nu-ţi place. Aşa că, dragă dilematicule cu probleme de social networking, dacă ai cu adevărat ceva de ascuns, ascultă aici cîteva recomandări pragmatice: 1) nu-ţi face cont pe Facebook; 2) lipeşte un pansament peste lentila camerei web (poate fi activată de la distanţă!); 3) Happy Paranoia!
Cristian Neagoe a fost implicat în așa numitul scandal al poneiului roz, lucrînd în acel moment la Institutul Cultural Român din New York, presa folosind imagini și informații găsite pe Internet împotriva sa.
