Tema săptămînii

Pentru că Franţa poartă brandul drepturilor omului, mi se pare ipocrit şi revoltător că oficialii francezi ignoră arogant faptul că sancţiunile colective, incluzînd expulzările şi amprentările, încalcă atît legislaţia franceză cît şi legislaţia UE. În ţara drepturilor omului nu au contat nici criticile CE din 2008 asupra transpunerii directivei în legislaţia franceză, mai explicit aspectele legate de circumstanţele individuale.

Problema migraţiei romilor din România şi din alte state est-europene, în ţările vestice, nu constituie o noutate. Cum nu constituie o noutate nici eforturile guvernelor vestice de a-i trimite în ţările de origine şi de a încerca să-i împiedice să revină. Fenomenul pare să aibă un caracter relativ continuu, chiar dacă se pot lua în considerare unele modificări.

Proiectul „Romano Kher-Casa Romilor“, cofinanţat din Fondul Social European, urmăreşte „readucerea pe piaţă şi în viaţa activă a comunităţii a meseriaşului tradiţional de etnie romă“. Cum văd cîţiva reprezentanţi ai acestui proiect implicaţiile măsurilor de repatriere ale romilor români, luate de către guvernul francez şi, la firul ierbii, pe cine consideră piatră de temelie în integrarea etniei în România?

Nu mă pot abţine să nu pun măcar un deget pe exponatele din muzee care, dincolo de valoarea lor intrinsecă, îmi lasă impresia sinceră că aşteaptă să le fie testată tactil materialitatea. Așa că le-am luat la rînd cu teama şi cu îndrăzneala hoţilor de buzunar, de la Muchacha en la ventana lui Dali, la lupii artistului contemporan chinez Cai Guo-Qiang din instalaţia Head-On). Nu însă şi la Muzeul Ţăranului Român.

Noni – un prieten din cartier extrem de mîndru de faptul că este bucureştean get-beget – îmi povestea următoarea ispravă: „Pe vremea lu’ nea Nicu’, cînd mă duceam la serviciu dimineaţa, pe la cinci jumate, luam tramvaiu’ de aici din staţie, de la noi. În staţie… lume multă că era aglomeraţie. Cînd mă apropiam de staţie, strigam tare Ţărane! Toţi bărbaţii din staţie întorceau capul să vadă cine i-a strigat!!!

Întrebat ce este un ţăran, un elev dintr-o şcoală centrală bucureşteană a răspuns: cineva care scuipă seminţe şi vorbeşte urît. Ştim, ţăranul nu mai e ce-a fost. E tot mai puţin rural, tradiţional, vital… Concret, nu prea ştim ce a devenit. Dar putem să observăm. Şi să întrebămcîţiva tineri urbani:  1. Ce este ţărănia? Şi cum se manifestă ea în sat şi la oraş?; 2. Există un ţăran în fiecare din noi? Cum arată ţăranul din tine?

Există, într-o sală a Muzeului Ţăranului Român, o troiţă din lemn ce pare să fie înconjurată de o aură a autenticului şi a trăitului. Pictura scorojită şi un pic naivă nu face decît să scoată în evidenţă o frumuseţe specială. Ea a fost adusă dintr-un sat de către o echipă de muzeografi şi etnografi, fiind luată de acolo cu acordul sătenilor, care nu mai aveau nevoie de o troiţă veche.

Despre problematica ţăranului şi imaginea lui în cultura română s-a scris pînă la saturaţie în diverse epoci istorice. Nu este în intenţia acestui scurt articol să recapituleze succesiunea momentelor notorii în care reprezentarea satului şi a ţăranului în literatură, de exemplu, a fost marcată cînd de impulsuri intens idilizante (la Alecsandri, Coşbuc, Sadoveanu, sămănătorişti, gîndirişti etc.), cînd realist-demitizante (la Rebreanu, Preda ş.a.).

Citirea unei imagini, nescrisă în cuvinte, poate fi uneori la fel de captivantă ca un roman poliţist. De mulţi ani nu mă satur să descifrez tot ce poate spune portul popular, ce povestesc iile, fotele şi catrinţele care, spre deosebire de hainele actuale, făcute să dureze un sezon, trebuiau să ţină o viaţă, apoi erau lăsate moştenire.

Fiecare om este o carte deschisă, fiecare cu povestea lui. Atunci de ce nu putem trata o carte ca şi cum ar fi un om, să încercăm să-i aflăm povestea şi să ne lăsăm pierduţi în amănunte? Şi asta nu cu orice fel de carte, dar cu cele care merită. Cînd eram de-abia un copil, am vrut să ascult poveştile, nu să le citesc eu însămi. Poate aş fi învăţat mai repede să citesc şi acum aş fi avut o viziune proprie asupra Scufiţei Roşii.

Chiar în primele numere ale revistei Dilema a apărut o dezbatere între Virgil Măgureanu, pe atunci director al SRI, şi Petre Mihai Băcanu, pe atunci jurnalist la România liberă şi unul dintre cei mai vehemenţi critici ai SRI, în care vedea doar o prelungire a vechii Securităţi comuniste. Dezbaterea a fost moderată chiar de directorul revistei.

Singurul inamic al revistei Dilema, numit ca atare de directorul fondator într-un articol din 1993, este omul fără dileme. Am primit, adesea, scrisori şi mesaje de la cititori care erau mai degrabă împotriva stilului nostru dilematic ori care ne solicitau atitudine şi fermitate pe o temă sau alta. Ni s-a reproşat uneori pe un ton categoric, alteori cu duhul blîndeţii că sîntem ezitanţi într-o perioadă cînd ţara ãse confruntă cu probleme grave şi cînd nu e timp de deliberări e nevoie de at

"Dilema veche nu are decît de cîştigat rămînînd fidelă sieşi. Or, pe linia asta, eu văd una dintre carenţele ei, care – fără să atenteze la valoarea revistei – riscă să-i diminueze importanţa. În timp ce alte reviste culturale au articole foarte lungi, Dilema a introdus articolele „de viteză“: articole scurte care demarează rapid, spun ce au de spus, nu se întind în consideraţii inutile."

Revista Dilema nu este un săptămînal politic dar, prin însăşi definiţia ei, diversele opinii politice ale redactorilor şi colaboratorilor săi sînt implicite în conţinutul întregii reviste, nu numai în rubricile permanente de comentariu politic. Calitatea acestora din urmă este direct proporţională cu cea a unor doamne şi domni care au venit cu un prestigiu dobîndit anterior apariţiei Dilemei, spre cinstea conducerii revistei care a reuşit să le obţină colaborarea.

De cîteva luni, Dilema veche s-a adaptat „vremurilor noi“ şi a intrat pe Facebook. Deocamdată, are vreo 8000 de fani. Mai mulţi decît credea, în 1993, un distins sociolog (v. jos opiniile dlui Alin Teodorescu). Cititorii noştri „recenţi“ (a nu se interpreta...), de pe diverse meridiane, par să aibă alt limbaj şi alte aşteptări de la revistă. Aşa că i-am luat, conform vechiului nostru obicei, la întrebări.

Fără să-şi propună (Doamne fereşte!) şi fără să ştie, Dilema a avut şi unele consecinţe asupra biografiei unor cititori. Le-am cules mai jos pe cîteva dintre cele mai simpatice. Dar în istoria de pînă acum a revistei au mai existat şi altele: am aflat că din pagina 2 a revistei (rezervată cititorilor) au ieşit vreo două căsătorii (poate mai multe, dar noi doar despre astea avem cunoştinţă), mai multe prietenii începute pe mail şi continuate în viaţa reală, ba chiar şi ca să fim mai pragmatici gă

Japonezul are o vorbă: moartea achită toate datoriile. Românul invocă moartea în cel mai imoral mod atunci şi, de obicei, cînd se îndatorează fără datorii. „Să moară mama!“ este garanţia supremă pentru promisiuni fără acoperire. Nu aşa a parcurs România douăzeci de ani de capitalism? „Să moară mama! – că vom da banii înapoi la Bancorex“

În urmă cu un an, Asociaţia Oamenilor de Afaceri din România a proiectat, după modelul din unele ţări dezvoltate, patru scenarii posibile pentru evoluţia economiei româneşti în anii 2010 şi 2011, un studiu publicat în Ziarul Financiar. S-a luat în considerare un cuplu format din două elemente care pot influenţa această evoluţie: „criza lor“ şi „criza noastră“.

Criza actuală este o criză a culturii instituţionale. Sigur, ea reflectă o criză a valorilor de toate felurile. Exact în urmă cu un an am publicat un studiu despre patru scenarii posibile pentru economia românească în următorii doi ani.

A face rost presupune: a împrumuta, a ciubucări, a vinde diverse, de la ţoale la veselă (lucruri căpătate sau lăsate spre păstrare şi nerevendicate, primite cadou la vreo nuntă, onomastică etc.), a învîrti mici afaceri, de cele mai multe ori prin indermediere, a desfăşura activităţi ilicite încadrabile la mici escrocherii, a face diverse comisioane şi uneori a munci cu ora, dar mai rar.

Mi-ar plăcea să pot răspunde strict ştiinţific la întrebarea „Unde este localizată speranţa în creierul nostru?“. Cum nu pot, am să încerc să îmi folosesc cunoştinţele în domeniul creierului într-o manieră predominant speculativă, pentru a formula o ipoteză.

Cînd oamenii din jurul meu încep să spere, mă trec fiori reci. E semn că urmează vremuri indolente şi iraţionale. Preşedintele speră că veniturile. Premierul speră că legea impozitării pensiilor. Selecţionerul Naţionalei de fotbal speră că următorul meci. Drumarii speră că autostrada. Meşterii speră că faianţa. De la Speranţa pentru toată lumea, fără număr, fără număr.

O carte nu-ţi poate reface depozitele de speranţă dacă nu te-ai lăsat vreodată atins de cărţi. Dacă n-ai citit decît de nevoie sau dacă n-ai citit decît cu creierul nu vei recurge niciodată la cărţi pentru a vedea cîtă desfătare mai ai de consumat, cîtă iubire de trăit, cîtă pasiune de împărtăşit, cîtă dezamăgire, cîtă frustrare, cît optimism, cîtă speranţă, cîtă înţelepciune, cît umor, cîtă suferinţă etc.

Deşi nu le vorbeam limba, m-au primit în casă cînd nu aveam unde să dorm, mi-au dat să beau (chiar şi apă) cînd îmi era sete, m-au hrănit cînd mi-a fost foame, mi-au arătat drumul cînd eram rătăcit şi m-au îndrumat spre alţi oameni. Şi nu cred că au sperat din partea mea la mai mult decît zîmbetul pe care l-am oferit în schimb.

Vă lipseşte speranţa? În forma ei cea mai pură, mai înduioşătoare şi mai inconştientă? Aruncaţi o privire pe lista cu cei peste 1000 de candidaţi înscrişi la Facultatea de Jurnalistică. Nu, nu glumesc: una mie candidaţi. Tocmai acum, cînd presa autohtonă îşi dă obştescul sfîrşit între două pachete cu şlapi & colecţii unicat şi cîteva bocete travestite în comunicate de presă.

Avem exemplul unei franţuzoaice, Jeane Calmante, femeia care a trăit cel mai mult, cu acte în regulă: 122 de ani şi cîteva luni. Unii spun că pe aici s-ar plasa limita, alţii spun că această limită nu există. Aşa ar mai fi fabuloşii caucazieni care pretind că au trăit un secol şi jumătate, dar nimeni nu ştie exact dacă e chiar aşa.

Seară de seară, asemeni majorităţii dvs., adorm cu speranţa că mîine copilul meu va avea o zi mai bună şi va fi sănătos, că bărbatul pe care îl iubesc va continua să mă iubească şi mîine, că sănătatea deja şubrezită a părinţilor mei nu va fi şi mai mult alterată, că la serviciu oamenii îşi vor ţine cuvîntul, iar ceea ce am planificat se va realiza cît de cît.

Precum cotele apelor Dunării, şi speranţele noastre sînt schimbătoare şi capricioase. Depind de vremuri, de stări şi de alte fluctuaţii existenţiale.