Cine şi cum ne-a ţinut în viaţă

- scurtă istorie a revistei prin cititorii ei -

Mai întîi, a fost rubrica „aduse cu poşta“. Toate gazetele au o rubrică de genul „poşta redacţiei“ sau „scrisori de la cititori“. Noi i-am zis altfel. Şi am gîndit-o altfel: nu publicam scrisori în care oamenii îşi dădeau cu părerea despre revistă (mai ales dacă aveau o părere bună), ci publicam scrisori în care cititorii noştri îşi exprimau propriile dileme – fie comentînd articolele deja apărute, fie spunîndu-şi punctul de vedere în legătură cu „temele“ revistei. Multă vreme, i-am nedreptăţit pe cititorii care ne scriau vorbe frumoase despre revistă, nepublicîndu-i; în schimb, cei care aveau obiecţii şi opinii diferite de ale noastre – şi le argumentau cumsecade – îşi găseau repede locul în pagină. Aşa s-a născut povestea unei adevărate colaborări între noi (redactorii şi colaboratorii revistei) şi cititorii dilematici. 

Epoca plicului  şi a seriei  „Hyde Park“ 

O vreme, textele „aduse cu poşta“ apăreau în diverse locuri de prin gazetă, după cum se potriveau cu conţinutul paginilor. Tîrziu, abia la numărul 206 al Dilemei, chestiunea a devenit sistematică şi cu loc precis: pagina 2 a devenit cea pe care o vedeţi şi acum – rezervată „dilematicilor de pretutindeni“ (iniţial titlul era „dilematici din toată ţara, vă ascultăm“; dar un cititor din străinătate ne-a atras atenţia că îi discriminăm pe cei de peste hotare şi ne-am corectat imediat). Într-un fel, a devenit pagina noastră preferată: de acolo aflam – fără scopuri de „marketing“, de „focus grup“ sau de cine ştie ce alte tehnici sofisticate de „măsurare“ a publicului – ce le mai trece prin cap cititorilor, cum şi de ce ne citesc, de ce simt nevoia să intre în dialog cu noi. Multe scrisori (iniţial erau scrisori puse în plic – e o precizare pentru cei născuţi şi crescuţi cu computerul deschis) nu încăpeau în pagina aceea, dar le „asamblam“ altfel: dl Radu Cosaşu făcea din ele, cam la fiecare solstiţiu şi echinocţiu, cîte un „Hyde Park“ – o versiune tipărită pe cîteva pagini a celebrului parc londonez unde, într-un colţ, oricine are de spus în gura mare o opinie o poate face. Mulţi cititori deveniţi, astfel, „autori“ ne-au mărturisit apoi senzaţia plăcută de a se vedea publicaţi în „miezul“ revistei – în paginile care de obicei găzduiau tema centrală a fiecărui număr. Dar satisfacţia era şi a noastră: fără vorbe multe şi mari, este gratificant pentru redactorul unei reviste să constate că este citit de oameni cu care oricînd poate împărţi, de la egal la egal, pagina şi dilemele. 

Aşa cum publicul oricărei gazete are preferaţi printre cei care o scriu, aşa ne-am făcut şi noi, în timp, „vedete“ printre cititori: cînd vedeam pe plic cine e expeditorul, deveneam curioşi „să vedem ce mai zice cutare“ (nu dau nume, ca să nu fiu nedrept...). Avem cititori „istorici“, care ne-au însoţit multă vreme cu propriile dileme; „îi ştim“, ne sînt familiari. Dintre ei, sînt destui care au devenit colaboratori (unii permanenţi) sau membri ai redacţiei.

Epoca mesajelor electronice  şi a forumiştilor 

În 1993, la înfiinţare, dotarea noastră tehnică se limita la o maşină de scris. Prin 1995 aveam un PC conectat la Internet şi un Apple pe care machetam revista. Dar am început să apărem pe web din 1995 – cînd, după cum am citit mai tîrziu, se pare că în toată lumea erau doar vreo mie şi ceva de gazete care apăreau online („o mie, domnule, numai o mie“ – zicea şi Conu’ Leonida; dar „unul şi unul, dă cu puşca-n Dumnezeu“). Iniţial, pe web puneam doar cîteva articole, găzduite pe un server din SUA. Din toamna lui 1996 (şi pînă acum vreo doi ani), ne-a „ţinut“ firma Algoritma, care ne-a făcut şi primul site. Aşa încît ne-am cucerit devreme şi un public „pe net“, care a început să ne „bată depeşe“ electronice. Se schimbase doar canalul de comunicare, iar Poşta Română a pierdut nişte clienţi de soi. Noi ne-am continuat colaborarea cu publicul schimbînd plicul pe e-mail şi întîlnind noi cititori, „conectaţi“, poate un pic mai grăbiţi şi mai puţin ceremonioşi decît „scriitorii de scrisori“, dar la fel de inteligenţi şi de dilematici. O schimbare mai accentuată a apărut relativ de curînd, de cînd pe site-ul nostru se pot introduce comentarii. Au ajuns şi pe la noi „forumiştii de profesie“ – oameni încîntaţi de fiecare bătaie de tastă pe care o produc, preocupaţi mai degrabă de tutuiala cu colaboratorii, decît de exprimarea vreunei idei. Dar ei reprezintă totuşi o parte neînsemnată a celor care ne scriu, iar regulile de pe dilemaveche.ro sînt simple şi clare. În schimb, descoperim cititori noi. Şi pe site – care a început să conţină şi alte lucruri decît ediţia tipărită, şi pe comunitatea de pe Facebook. 

E adevărat, între timp – faţă de 1993 – lumea s-a schimbat. Nici o gazetă nu mai scapă fără „studii de audienţă“ şi fără „demografice“ – adică un profil al cititorilor stabilit pe criterii sociologice clare. Avem şi noi astfel de date, furnizate de Studiul Naţional de Audienţă (pentru ediţia tipărită, www.sna.ro) ori de site-urile specializate în astfel de măsurători (pentru ediţia online). Sociologic, stăm bine: cititori tineri, educaţi, mulţi dintre ei cu venituri peste medie, care citesc cărţi, cumpără DVD-uri, fac călătorii etc. Dar cel mai bine stăm din punct de vedere uman şi intelectual: în ciuda tehnologiei, a schimbărilor de tot felul şi – mai ales – în ciuda tuturor crizelor economice, sociale şi individuale, plăcerea de a primi mesaje şi scrisori ne-a rămas intactă. La fel şi de a redescoperi, săptămînă de săptămînă, că avem cititori cel puţin la fel de dilematici ca noi.

Poză adăugată pe Facebook de Lina Vdovii.