O dimineaţă de ianuarie

Sîntem în dimineaţa zilei de 20.01.2009 într-un apartament cu vedere spre Central Park. Cineva visează că s-a trezit, ca de obicei, la ora 7,00 şi îşi rememorează proiectele pentru ziua ce va să înceapă. Este John Smith Junior, fiul unui petrolist din Texas, absolvent de economie la …University.

Se ridică din pat cu greu, amintindu-şi de veioza defectă pe care îşi propune în fiecare dimineaţă să o repare.

Pleacă prin cameră în căutarea întrerupătorului şi înjură apăsat cînd se împiedică de cablul telefonului fix pe care-l doboară cu zgomot. Găseşte în sfîrşit întrerupătorul şi-l apasă. Fără efect. Lumina obişnuită nu inundă camera care rămîne cufundată într-un întuneric sumbru rău prevestitor. „O pană de curent“, semnalizează din reflex creierul său, adăugînd: „se poate întîmpla şi în centrul New-York-ului“. În drum spre baie îşi aminteşte de proiectul înaintat de preşedintele său pentru salvarea băncii la care lucrează. Sîntem în criză şi totul trebuie regîndit, reajustat. John ştie unde sînt banii care nu mai apar în registre şi care sînt ingineriile financiare prin care nevestele şefilor lui îşi petrec de ani buni concedii luxoase prin cele exotice ţări ale lumii.

Între timp, ajunge la baie şi, pe întuneric, apasă robinetul pentru apă. Linişte! Într-un tîrziu, conductele băii sale îl anunţă printr-un şuierat prelung că nu mai conţin apă, ci aer. Se întîmplă ceva? „Administratorul nostru o fi plecat în concediu? Idiotul!“ – exclamă personajul nostru îmbrăcîndu-se la întîmplare pe întuneric. Era deja tîrziu, iar reflecţiile sale de dimineaţa îi pot cauza o întîrziere la bancă şi priviri piezişe din partea colegilor şi şefilor. Bîjbîie în căutarea fiecărei trepte care îl coboară în subsolul clădirii, pentru a-şi căuta maşina. Zăreşte Mercedesul său impecabil undeva într-un colţ al garajului scăldat de primele raze ale dimineţii. Realizează însă rapid că, fără curent electric, uşile de acces spre garaj nu pot fi deschise. Se grăbeşte să iasă în stradă împins fiind de un vecin mai grăbit decît el care uită să-l mai salute. Ajuns în stradă, John Smith Junior trăieşte primele clipe de groază ale unei lumi prăbuşite. Întreg oraşul era în întuneric, iar pe străzi oamenii cu feţe îngrijorate umblau neglijent îmbrăcaţi oferind explicaţii aiuritoare pentru o situaţie pe care nu o înţelegeau.

Lumea lor se prăbuşise! Nu mai exista curent electric, apă, calculator, telefon mobil, autoturism. Toate avantajele unei civilizaţii construite în sute şi sute de ani dispăruseră ca prin farmec. Se aşază pe o bancă într-un Central Park alb în care oamenii nu-şi mai făceau alergarea în trening, ci în costume şi paltoane. „Unde am greşit? America, cea mai puternică ţară din lume să rămînă în întuneric?“ – se întrebă.

John ştia că, mai ales după Al Doilea Război Mondial, dolarul s-a afirmat definitiv ca singura şi cea mai puternică monedă a lumii. Ţara sa a pus bazele noului sistem monetar internaţional care guvernează lumea financiară şi azi. Keynes a fost genial atunci cînd, în calitate de reprezentant al Angliei, le-a spus britanicilor că legătura puternică cu Statele Unite şi cu dolarul american nu le va aduce decît beneficii. Măreaţa Americă era moştenitoare legitimă a măreţiei Imperiului Britanic.

Ţara sa învinsese Rusia Sovietică în Războiul Rece, aceasta din urmă fiind obligată să se retragă din Europa atît militar, cît şi ideologic. Acum, la începutul secolului XXI, ne-am fi aşteptat la impunerea definitivă a Americii şi a dolarului. Personajul nostru îşi aminteşte de China şi ca absolvent, economist de …University scapă un zîmbet în colţul gurii: „Ce proşti sînt chinezii ăştia. Să muncească pentru noi în mod gratuit. Cele două mii de miliarde de dolari investite în bonuri de tezaur americane nu mai au acum nici o valoare. Mor odată cu noi ca-ntr-o îmbrăţişare pe care nu şi-au dorit-o. Oricum era la mîna noastră pentru că orice măsură de politică monetară luată de FED pentru conducerea dolarului însemna o măsură luată pentru conducerea Chinei“. John ştie multe despre conducerea economiei globale prin dolar, după cum ştie că, pînă să i se stingă lumina în casă, aproape 70% din rezervele valutare ale băncilor centrale ale lumii erau constituite în dolari. „Ce deştepţi sînt ăştia de la FED! Practic, prin dolar conduceam nu numai America şi China, ci chiar întreaga lume.“ Îşi aminteşte că europenii mai contează şi ei cu 20% pondere a euro, dar depind de America, avînd în vedere că ea le asigură securitatea militară. „Ce deştepţi sînt ăştia de la Pentagon!“, exclamă strîngîndu-şi în jurul gîtului gulerul paltonului său negru şi scump. Răcoroasă dimineaţa asta de ianuarie!

„Ce interesant! Banul ne-a devenit duşman. Ca toate marile invenţii ale omenirii, şi el a avut, folosit fără atenţie, un potenţial distructiv. Cel mai mare potenţial distructiv! Am evitat să dăm foc lumii cu energia electrică pe care am produs-o, am evitat s-o aruncăm în aer cu armele nucleare, dar iată că folosinţa nesăbuită a banului ne-a adus pieirea.“ Un coleg de serviciu îl trezeşte din reverie aşezîndu-se lîngă el pe bancă, nebărbierit şi cu aceeaşi expresie îngrijorată. Parcă continuîndu-i gîndurile, el începe să-i vorbească despre lucruri ştiute. Aminteşte despre tiparniţa de bani prost gestionată de cei de la FED, despre colegi şi şefi lacomi care cîştigau miliarde de dolari pe an ca venituri, despre paradisuri fiscale în care aceşti bani erau sifonaţi sau despre modul în care erau investiţi în hotelurile mafioţilor din lumea exotică. Colegul său vorbeşte precipitat, uneori incoerent, despre prostia guvernului american de a crede că orice familie poate avea în proprietate o casă şi despre deciziile politice care au determinat decizii economice absurde. Era firesc ca sistemul să pice din moment ce veniturile celor împrumutaţi, pentru a-şi cumpăra o casă, uneori nu depăşeau 1000 dolari pe familie. Să oferi sute de mii de dolari cu împrumut unei familii cu un asemenea venit înseamnă sinucidere.

Smith Jr. îşi amintea că în urmă cu doi ani şefii săi l-au trimis la un curs special de inginerie financiară, unde a învăţat mai multe despre piaţa de capital din America şi din lume. Nu a înţeles mare lucru din mecanismul creării şi distribuţiei în sistem a produselor financiare derivate. A înţeles însă că acestea conţineau o doză mare de risc pentru cumpărător. Pînă la urmă, important era ca banca la care lucra el să-şi asume cîştigurile, iar alţii să înregistreze pierderi. Şeful său avea o obsesie în a vinde aceste produse financiare cît mai departe de „casă“. Da! Deştept şeful acesta al său! Numai că a uitat un lucru important: lumea financiară a evoluat atît de mult încît ele, produsele astea, ajungeau repede înapoi în ţară şi chiar în oraş. Au uitat cu toţii că economia este un joc cu sumă zero şi că mari cîştiguri pentru unii înseamnă mari pierderi pentru alţii şi că aceste pierderi şi cîştiguri ar trebui să fie distribuite cît mai larg pentru a produce dezechilibre cît mai reduse. Practic, comerţul cu produse financiare derivate ajunsese ca un joc cu o castană fierbinte care ardea orice mînă. Cineva, cîndva tot o va scăpa jos şi, rămînînd fără ea, va trebui să-şi declare falimentul. „Prea tîrziu mă gîndesc la asta!“ – cugetă personajul nostru.

Brusc, îşi aminteşte de profesorul său de economie din colegiu, declarat ca fiind de stînga de către colegi şi autorităţi şi scos din învăţămînt. Le vorbea cu umilinţă despre dimensiunea etică a afacerilor şi cu îngrijorare despre un anume tip de echitate care poate asigura solidaritate între oameni şi soliditatea unei naţiuni. Profesorul său era adeptul unor programe mari în favoarea sănătăţii şi educaţiei şi tot el a fost primul care le-a spus că banii nu sînt decît o convenţie, că lumea banilor poate deveni oricînd o lume a iluziilor. A aflat de la profesorul său că măsura, şi nu lăcomia, trebuie să-l definească pe om şi că starea de fericire este un optim, un echilibru cu tine însuţi şi cu lumea în care trăieşti. Le spunea că America era o naţiune mare şi că măreţia trebuie afirmată şi în interiorul său. „Nu putem avea analfabeţi şi nu putem scoate oamenii din spitale pentru că nu au bani“ – spunea cu îngrijorare profesorul său. Îşi aminteşte cum sublinia că o societate bună nu trebuie să aibă analfabeţi, ori azi America are cîteva zeci de milioane de analfabeţi. Dascălul său fusese la Woodstock şi era un mare duşman al războiului din Vietnam. N-a mai regăsit niciodată spusele profesorului său de economie din colegiu şi nici nu mai ştie ce s-a întîmplat cu el. La …University, nimeni nu vorbea aşa… Totul se gîndea în termeni exacţi de afirmare şi performanţă. Lumea era gîndită ca o junglă, iar cuvinte ca „pîndeşte“, „vînează“ deveniseră categorii ştiinţifice. „Da. Cred că aici am greşit. America este una în interior şi alta în exterior. Să fie un proiect ratat?“ Abia cînd plecă spre casă, observă cum colegul său nu mai era de mult lîngă el pe bancă. „Doamne, am vorbit atît de mult singur?! Sau poate visez?!“

Se aude un zgomot intens parcă din altă lume. John se trezeşte brusc, transpirat, ca şi cum atunci ar fi venit din ploaie. Încearcă să aprindă veioza, dar nu merge. „A! Am uitat s-o repar!“ Înjură cu voce tare, iar cînd ajunge la întrerupător, lumina se aprinde şi, din reflex, următorul gest este acela de a aprinde televizorul. „Toate merg! Ce vis urît am putut să am!“ Pe imensul ecran al plasmei din sufrageria sa apare faţa relaxată, plină de încredere a noului preşedinte ales al Americii, Barack Obama, care tocmai depunea jurămîntul: „(…) Confruntaţi cu pericolele comune, în această iarnă a încercării noastre, să ne amintim de aceste cuvinte eterne. Cu speranţă şi virtute, haideţi să înfruntăm din nou curentul rece şi furtunile care vor veni. Să le spunem copiilor copiilor noştri că atunci cînd am fost puşi la încercare, am refuzat să punem capăt acestei călătorii, că nu am întors spatele şi nu am ezitat.“

John Smith Jr. renunţă să meargă azi la muncă. Rămase pe fotoliu cu telefonul mobil într-o mînă şi cu telecomanda în cealaltă, gîndind mai departe: „Ce bine că mai avem o şansă şi că prin noi lumea mai are o şansă!“

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academica Brâncuşi.

Foto: Vasile Dorolți