Portul naţional de ieri şi azi

Adina NANU
Publicat în Dilema Veche nr. 342 din 2 septembrie - 8 septembrie 2010
Portul naţional de ieri şi azi jpeg

Citirea unei imagini, nescrisă în cuvinte, poate fi uneori la fel de captivantă ca un roman poliţist. De mulţi ani nu mă satur să descifrez tot ce poate spune portul popular, ce povestesc iile, fotele şi catrinţele care, spre deosebire de hainele actuale, făcute să dureze un sezon, trebuiau să ţină o viaţă, apoi erau lăsate moştenire. Privind cu atenţie oricare costum naţional, silueta de ansamblu dezvăluie idealul uman către care tindeau femeile şi bărbaţii, materialele folosite trădează starea materială a obştei, fiecare împunsătură a acului marchează o epocă, arată modelele de cusături care circulau, ca un limbaj de semne comun, dar şi gustul personal al creatoarei (de obicei femeie, doar blănăria şi pielăria fiind ocupaţii bărbăteşti). 

Portul naţional românesc a apărut cu mult înaintea formării oraşelor, aşa cum le cunoaştem azi, şi fără o privire spre trecut nu putem spera să înţelegem cîte ceva din înfăţişarea complexă şi preţioasă sub care ţăranii români au ţinut să se arate semenilor.

Cele mai vechi documente care dovedesc cum se îmbrăcau oamenii prin părţile noastre sînt tot imagini. 

Trup ascuns, ochi măriţi 

De pe vremea dacilor ne-a rămas croiala simplă a cămăşilor şi iţarilor, asamblarea lor din bucăţi de pînză necroită, aşa cum au ieşit din războiul de ţesut. Pe columna lui Traian şi pe reliefurile din piatră ale monumentului de la Adamclisi, dacii se pot recunoaşte uşor, numai că iile aveau mîneci scurte. Ele s-au lungit după creştinarea care s-a petrecut devreme, în primele secole după Hristos. Atunci s-a schimbat chiar definiţia omului care, fiind alcătuit din duhul nemuritor şi trupul pieritor supus ispitei, trebuia să-şi arate ochii, oglinda sufletului, dar să-şi acopere corpul cu veşminte (motiv pentru care costumul românesc nu e de conceput cu mîneci, fustă sau pantaloni scurţi şi nu pune în lumină chemări „sexy“, decolteuri, plete sau talie fină). 

Sînt interesant de urmărit mijloacele prin care era atrasă atenţia privitorului asupra ochilor (care în icoane apar măriţi, amplificaţi de sprîncene groase şi cearcăne), în timp ce era mascată zona fălcilor, a muşchilor masticatori, legată de trup. Bărbaţii îşi lăsau barbă, iar femeile se îmbrobodeau petrecînd în faţă basmaua sau marama. Teodora, soţia împăratului Bizanţului, Justinian, purta şiraguri de perle agăţate de coroană, care-i îngustau faţa. Ea a fost imitată mai tîrziu de doamnele şi domniţele de la noi – ca Despina, soţia lui Neagoe Basarab şi fiicele ei – prin lanţuri şi podoabe de aur. Regăsim acest tip de remodelare a figurii în parura cu şiruri de beteală a mireselor din Grecia şi de la noi, pînă la Al Doilea Război Mondial (după care, sub regimul comunist, nunta religioasă s-a făcut mai pe ascuns). 

Relaţiile cu Imperiul Bizantin, centrul creştinismului, au adus în costumul naţional un repertoriu ornamental abstract, plat, lipsit de volum, ca şi în pictura bisericilor, în care erau anulate coordonatele vieţii pământeşti, timpul (mişcarea) şi spaţiul (adîncimea ducînd la dispariţia sculpturii). 

Tot Evul Mediu, costumul popular a fost un rod al satelor (de plugari, ciobani etc. cu civilizaţia proprie, folosind materiale şi tehnici oferite de natură) printre care se aflau conacele moşiilor boiereşti şi domneşti (focare ale unei culturi deschise spre actualitatea internaţională) şi mănăstirile (centre de viaţă şi educaţie spirituală), care toate au colaborat pentru ca, dincolo de straiele care semnalau locul şi rolul fiecăruia – al boierului, al ţăranului sau al călugărului – imaginile românilor să se înrudească prin trăsături distinctive comune. Peste tot, în Muntenia, Moldova, Oltenia sau Transilvania, bărbaţii şi femeile şi-au păstrat pînă azi, datorită costumului, silueta de coloană din pînză albă, peste care s-au aşternut straturile protectoare ţesute din lînă colorată în acorduri sobre, cu detalii preţioase cusute cu acul în forme geometrice regulate, abstracte. 

Culorile dominante ale portului popular – alb, negru şi roşu – atestă statornicirea lui în vremea de dinaintea stilului gotic din secolele XIII-XV, cînd progresele tehnice au dus la explozia cromatică vizibilă în vitraliile catedralelor, în tapiserii şi în miniaturile manuscriselor, dar şi în costume. Studiile de artă medievală ale profesorului Michel Pastoureau pot fi aplicate şi în cazul nostru. 

Departe de a rămîne neschimbat, portul popular românesc a evoluat de-a lungul timpului, dar, avînd o structură solidă, a avut puterea de a nu imita, ci de a asimila influenţele, topindu-le în compoziţia proprie, fără să-şi piardă identitatea. 

Unele dintre cele mai interesante exemple sînt prefacerile pe care le-a suferit pălăria feminină ca un cornet din secolul al XV-lea – a doamnelor din castelul de la Hunedoara – pentru a ajunge la căciuliţa pădurencelor; sau drumul fustei-pantalon, lansată de olandezi la jumătatea secolului al XVII-lea şi purtată de regele Franţei, Ludovic al XVII-lea, ca şi de ceilalţi nobili europeni, şi care se regăseşte în forma amplă a pantalonilor bărbaţilor din Oaş. 

În secolul al XVIII-lea fanariot, de intensă circulaţie în Ţările Române a modelelor turceşti, unele haine ţărăneşti preluau forma şi motivele decorative ale jachetelor orientale de călărie (cepchene, care se închideau cu nasturi în faţă şi pe mîneci de sus pînă jos, putîndu-se purta, vara, descheiate, fluturînd în vînt); pe cînd hainele originale aveau un aspect de gală, fiind făcute din catifea vişinie sau albastră cu fir de aur, cele ţărăneşti arătau cu totul altfel, transpuse în aba albă, ornate cu şiret negru, cu un aspect mai sportiv şi rustic. 

Întoarcerea  

la „specificul naţional“ În secolul al XIX-lea, cînd orăşenii doreau să „intre în Europa“ ca şi noi astăzi, îmbrăcîndu-se la fel cu cei din Paris sau Viena, la curtea regală portul naţional era arborat cu semnificaţia unui steag. Reginele au primit, fiecare, ca dar de nuntă, cîte un costum strălucitor, cusut cu fir şi paiete, şi care era îmbrăcat, după moda zilei, de regina Elisabeta peste jupon cu crinolină, de regina Maria, cu corset. Aceste prelucrări ale formelor tradiţionale pentru a se integra fastului şi eleganţei curtene erau încă necesare la începutul secolului al XX-lea, pentru a deosebi rangul, în vremea în care ţăranii încă îşi mai purtau straiele. În familia Oteteleşanu s-a păstrat un exemplar grăitor de costum naţional interpretat la curtea boierească, cel purtat la nunta ei de către Otilia Mihail, care s-a măritat Oteteleşanu în 1916. Mireasa era o artistă dotată, în acelaşi timp bună pianistă şi pictoriţă în email, şi se bucura de ocrotirea reginei Elisabeta, care a susţinut-o să studieze în străinătate. Naşa ei era Bucura Dumbravă, mare admiratoare a monumentelor şi artei româneşti. Remarcabil este faptul că mirii au ţinut să se îmbrace în port naţional, după cum se vede în fotografia lor. Ia este însă făcută din voal de borangic, străveziu, cusută cu mătase într-o gamă în care domină auriul, iar în faţă, fota nu se petrece, ci lasă să se vadă broderiile poalelor, sub care desigur se purta o lenjerie bogată, necunoscută la ţară. 

Astăzi, circulaţia informaţiei prin televiziune şi Internet, pe toată planeta, a produs „globalizarea“ comunicării, folosirea englezei ca limbaj comun şi răspîndirea aceloraşi modele de imagine umană (toată lumea poartă la slujbă costum clasic, iar în timpul liber sau la şcoală – blugi şi tricou).

Uniformizarea excesivă nu este însă suportabilă şi nici utilă. Fiecare individ reacţionează cum ştie şi cum poate pentru a se distinge din mulţime, iar ţările se străduiesc să-şi facă publicitate prin cîte un brand distinct şi atrăgător. Pentru a încuraja turismul, nu numai peisajul, dar şi locuitorii trebuie să stîrnească interes, curiozitate şi admiraţie. Unele veşminte sînt, desigur, mult mai cunoscute decît steagurile ţărilor respective, kimonourile japoneze, poncho-ul mexican şi pălăria de cowboy funcţionînd ca nişte embleme. 

Probabil că, în timpul care urmează, „specificul naţional“ va deveni din nou o preocupare, alimentată mai mult de interese materiale decît culturale. 

Interesul pentru conturarea şi afirmarea unei identităţi de imagine a revenit în ţara noastră ori de cîte ori ne-am pus întrebarea: „Sîntem europeni, dar cum ne deosebim de ceilalţi?“. 

Pe la 1900, „stilul românesc“ al arhitecturii lui Ion Mincu a fost un răspuns, prin inspirarea din vechile monumente – conace sau mănăstiri – pentru crearea unor clădiri cu funcţii moderne, ca Şcoala Centrală de Fete, Casa Lahovary sau Bufetul de la Şosea. 

După Primul Război Mondial, întregirea României a impus găsirea trăsăturilor comune, specifice întregii ţări. Efectul cel mai strălucit a fost manifestarea în arte, mai ales în pictură, a ceea ce s-a numit „şcoala românească“ – ilustrată de Pallady, Tonitza, Şirato, Olga Greceanu, Cecilia Cuţescu Storck, Sabin Popp şi mulţi alţii. Factorul comun, determinat de studierea tradiţiei, a fost suspendarea spaţiului şi a timpului, la fel ca în pictura murală medievală, dar aplicată temelor moderne. Dezbaterea acestei probleme pe plan teoretic a culminat cu publicarea în 1939 a volumului Specificul Naţional în pictură de Olga Greceanu (în curs de reeditare şi care ar merita o discuţie mai largă). Ce vom face noi, acum, în condiţiile globalizării? Sperăm ca destinul să ne mai dăruiască un Brâncuşi sau un Enescu. Dar ce vom face cu imaginea umană? O măsură care se impune este educarea tineretului ca să înţeleagă şi să iubească ceea ce vede la Muzeul Ţăranului sau la Muzeul Satului, dar şi ce mai găseşte prin lăzile străbunicilor. Şi să nu mai suporte kitsch-urile spectacolelor de televiziune, în care muzica populară e cîntată în ţinute caricaturale, fustă mini, decolteu maxi şi machiaj deochiat.

Adina NANU este prof. univ. la UNATC. A publicat aproximativ 30 de volume de istorie și critică de artă.

Foto: V. Dorolți

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Mitul celor doi litri de apă pe zi. Medic: „Pacienții cu hipertensiune dacă beau doi litri pe zi s-au umflat”
Ideea că trebuie să bem doi litri de apă pe zi este una răspândită, dar nu întotdeauna adevărată. Conform specialiștilor, această recomandare nu se aplică tuturor și poate fi chiar dăunătoare în anumite cazuri.
image
Regele nordului, o perlă puțin descoperită a turismului românesc. Frumusețile nebănuite de la capătul României
O adevărată perlă ascunsă, cu o istorie bogată, cu vestigii unicat în Europa și peisaje de vis, acest județ din nordul României este o destinație ideală pentru cei care doresc să se bucure de natura sălbatică, de călătorii spirituale aparte.
image
Imagini cu presupusul criminal al dentistei din Brăila. Cum arată bărbatul și ce detalii au scos la iveală medicii legiști FOTO
După trei zile de la uciderea doctorului stomatolog Marina Gavril în propriul său cabinet din Brăila, polițiștii încă nu au reușit să dea de urma criminalului, însă în mediul online au apărut primele imagini cu presupusul făptaș.

HIstoria.ro

image
Vechi magazine și reclame bucureștene
Vă invităm să descoperiți o parte din istoria Capitalei, reflectată în vitrinele magazinelor și în mesajele reclamelor de odinioară.
image
„România va fi ce va voi să facă Stalin cu ea”
Constantin Argetoianu avea să ajungă la o concluzie pe care istoria, din păcate, a validat-o.
image
Lucruri știute și neștiute despre Mănăstirea Arbore și ctitorul ei
Pe ruta mănăstirilor din Moldova, din cel mai recent proiect de turism cultural – „România Atractivă” –, cunoaștem profund patrimoniul românesc, construit, meșteșugit sau povestit. Străini și români deopotrivă, suntem chemați de sunetul de toacă și ne plecăm capetele la auzul cântărilor din zori. Ne