Superbă, sublimă, terifiantă
Vă lipseşte speranţa? În forma ei cea mai pură, mai înduioşătoare şi mai inconştientă? Aruncaţi o privire pe lista cu cei peste 1000 de candidaţi înscrişi la Facultatea de Jurnalistică. Nu, nu glumesc: una mie candidaţi. Tocmai acum, cînd presa autohtonă îşi dă obştescul sfîrşit între două pachete cu şlapi & colecţii unicat şi cîteva bocete travestite în comunicate de presă. E ca şi cum ai şti ce se întîmplă cu Titanicul, dar asta nu te-ar descuraja să te îmbarci cu heirupism, vuvuzele şi baloane colorate pe punte. Parcă aud acum vocea ta, colegul meu optimist, în ciuda faptului că eşti în prag de a fi concediat dintr-o slujbă în care, oricum, n-ai fost „angajat“ legal niciodată: pînă cînd vor absolvi ei, presa online va putea să trăiască bine mersi din publicitate. Aha... şi oamenii vor merge în vacanţe all-inclusive pe Marte.
Sigur, există multe motive pentru care junii se înscriu la o facultate fantomatică, şi ele nu diferă foarte mult de cele pentru care tu, acum ani de zile, cînd viitorul părea mai roz şi mogul-free, ai făcut aceeaşi tîmpenie.
„Jurnalist“ încă mai sună şi azi al naibii de cool. Şi, la urma urmei, cine se face ziarist cu ideea c-o să termine cu o pensie de securist? Devii pentru „the thrill of it“, pentru că pare ceva aventuros (greşit, îţi vei petrece multe, foarte multe ore pe zi în faţa computerului, slavă Domnului pentru Twitter, porno sau FB), pentru că bunica a zis că eşti rău de gură şi tata te voia inginer, pentru că îţi plac mai mult beţiile şi certurile cu oameni interesanţi & inteligenţi decît perspectiva unei burţi de Pipera, pentru plăcerea de a lăsa multe dungi în urma ta, pe Google. Iar pentru mulţi aspiranţi de azi, „jurnalismul“ e doar o trapă spre o soră mai glam, mai lemnoasă şi mai aducătoare de freebies, ca PR-ul. Sau poate pentru că, mai nou, convieţuirea ca şomer licenţiat în casa părinţilor a devenit un trend.
Şi, totuşi, 1000... Sînt complet sonaţi sau doar ridicol de idealişti? Poate că o excursie pe holurile din ce în ce mai sinistre şi mai dezolante ale Casei Presei Libere le-ar prinde bine. Eu am făcut-o recent şi greu mi-am revenit. Plutea în aer o disperare resemnată care-ţi zdrobea inima. Genul ăla de blazare care ţi se trage de la faptul că ţi-ai imaginat de prea multe ori momentul cînd vei fi nevoit să-ţi strîngi pixurile de pe birou şi să-ţi ştergi fişierul cu poze compromiţătoare din computer. Acceptarea că, în timp ce totul s-a făcut ţăndări în jurul tău, tu ai scăpat numai graţie unui miracol care n-are cum să mai dureze. Într-un open space fără lumină naturală, un redactor striga la maică-sa la telefon: „Nu mă interesează că mi-ai transformat camera în debara, nu vreau decît să-mi pui o canapea acolo“.
Mona Dîrţu medita: „Ceea ce se întîmplă înseamnă, practic, nimicirea unei generaţii care a început să scrie după Revoluţie, care nu a fost compromisă, care s-a rafinat, s-a sofisticat, a devenit din ce în ce mai bună. Şi acum trebuie să abandoneze jurnalismul. Peste cîţiva ani, cînd lucrurile vor reveni cît de cît la normal, cu cine vor fi ei înlocuiţi?“. La capătul unui culoar opresant şi interminabil, m-am întîlnit cu Anca Macoviciuc şi am recapitulat care dintre foştii colegi de la foste reviste au mai plecat în Canada etc. Am ieşit din clădire cu Costi Rogozanu şi am trecut pe lîngă nişte cîini vagabonzi bine hrăniţi şi întinşi nonşalant la soare. Costi era gelos: „Dacă ne întindem pe jos, oare nenea ăsta o să ne dea şi nouă de mîncare?“. Oricum, nu sînt vremuri de stat singur, ci în haită. Aşa că m-am îndreptat spre centrul istoric ca să mă întîlnesc cu o gaşcă de concediaţi şi de liber-profesionişti eliberaţi de profesii, dintre care mulţi au decis să se întoarcă acasă, în provincie. Bucureştiul n-a arătat, parcă, niciodată mai hip, mai vibrant, mai cosmopolit, ca şi cum ar fi vrut să facă-n ciudă dezertorilor. Ne-am excitat la meci, ne-am îmbătat, am cheltuit bani pe care nu-i aveam, am strigat că „tre’ să facem ceva“, ne-am agitat ca găinile fără cap. Dar nici alcoolul n-a ajutat la depresie... A ajutat, în schimb, superbul cer de după furtună, complet ireal, de parcă ar fi fost agresat cu culori foviste de un pictor pe LSD, pe care nimeni nu părea să-l vadă, în nici un caz japonezii care se holbau la puţinele vitrine de lux încă nefalimentate de pe Victoriei. Singura care îl admira era o cerşetoare ştirbă, în şlapi şi şosete flauşate. „Nu-i aşa că-i frumos?“, am întrebat-o.
„Daaa... Superb, sublim, terifiant“, mi-a răspuns.. „Mai există şi speranţă pe lumea asta!“
N-am ştiut ce să scot mai repede, şerveţelul sau banii. Şerveţelul, pentru că a trebuit să-mi notez musai replicile. M-am gîndit că am finalul perfect pentru articolul din Dilema veche, o revistă care se încăpăţînează să reziste. Hold on..
Anca Grădinariu este jurnalistă, scenaristă şi critic de film.
Fotografie realizată de Andrei Iliescu
