Mic decupaj din lista speranței
O carte nu-ţi poate reface depozitele de speranţă dacă nu te-ai lăsat vreodată atins de cărţi. Dacă n-ai citit decît de nevoie sau dacă n-ai citit decît cu creierul nu vei recurge niciodată la cărţi pentru a vedea cîtă desfătare mai ai de consumat, cîtă iubire de trăit, cîtă pasiune de împărtăşit, cîtă dezamăgire, cîtă frustrare, cît optimism, cîtă speranţă, cîtă înţelepciune, cît umor, cîtă suferinţă etc. Vei fi unul dintre cei care ştiu totul (dar absolut totul!) „din viaţă“ şi care îţi pot demonstra oricînd, inteligent, cu argumente macro şi micro, că nu are rost să te mai bucuri, să-ţi faci planuri ideale, să-ţi laşi loc de patetisme şi, în general, să simţi. Pentru că viaţa e grea, pentru că economia nu merge, sfîrşitul lumii e aproape, proştii sînt prea mulţi, corupţia – prea mare. Vei fi, cu alte cuvinte, Marele Nefericit, cel căruia cărţile nu-i spun mare lucru.
Mi-e teamă că pe Marele Nefericit l-am întîlnit şi printre consumatorii de literatură. Pentru acesta, o carte reprezintă în primul rînd o lecţie de estetică, un rămuriş de simboluri, arhetipuri şi sugestii mitologice obligatoriu de descifrat prin contemplaţie exterioară: te uiţi, dar nu atingi şi, implicit, nu te laşi atins. Ideea că literatura te răpeşte din real, ca o megaproducţie multiple-D, transportîndu-te, a ajuns desuetă pentru moderni, descriind mai degrabă o experienţă de lectură primitivă, decît un deziderat. Generaţii întregi de studenţi la Litere au fost învăţaţi să se ruşineze de raptul lecturii şi să-l înlocuiască savant cu comentarii critice despre gratuitatea poetică. Or, după cum bine ştiu cei pentru care cărţile înseamnă aproape totul (sau foarte mult), există lecturi care te mută cu totul din locul unde te-au găsit. Sînt cărţi care te mută ceva mai sus, după cum o făceau tratatele despre fericire din secolele XVII şi XVIII, după cum există şi unele care te duc în jos, cum s-a întîmplat cu Suferinţele tînărului Werther, o carte la fel de fatală la vremea ei precum un criminal în serie, într-atît de multe au fost sinuciderile pe model wertherian. Desigur, sînt cărţi care te duc spre dreapta sau spre stînga, oblic sau semicircular, ca să nu le mai punem la socoteală pe cele turbionare, în care intri într-un fel şi ieşi, la capătul vîrtejului, cu totul altul...
Nimeni nu-ţi poate spune dinainte cum îţi va vorbi o anumită carte şi dacă va fi în stare să-ţi redea un dram de optimism sau puţină nădejde. Totuşi, pe clasici se poate miza. Recitiţi Ţiganiada lui Budai-Deleanu ca pe un tratat despre beatus vir, distraţi-vă cu Candide şi a sa domnişoară Cunigunda, citiţi Decameronul sau Divina comedie, ori cîteva poeme de Petrarca (neuitînd nici o clipă că măcar o epocă şi-a consumat amorul după modelul lor, că – adică – nişte oameni au trăit dragostea în urma poeziei), desfătaţi-vă măcar o dată pe an cu romanul total care este Don Quijote. Sau, ca să vă ruşinaţi cu totul de motivele noastre de deznădejde, citiţi relatarea Aniţei Nandriş-Cudla despre deportarea ei, cu cei trei copii, în Siberia, ori măcar Arhipelagul Gulag, Jurnalul fericirii sau Evadarea tăcută, a Lenei Constante. De pe lista speranţei nu pot lipsi, oricît de antipatic ar suna, cărţile Bibliei, teribila carte a Esterei sau scrisorile pauline (din care înveţi că poţi nădăjdui şi dacă nu eşti optimist). Dacă vă este rău de tot, reluaţi una dintre lecturile copilăriei: Habarnam sau Pippi Şoseţica, dar şi Peter Pan sau Tom Sawyer, iar cărţilor cu Apolodor cedaţi-le negreşit. Trăznăile socratice povestite de Platon te pot realinia interior, la fel cum o pot face poezia lui Trakl sau frumuseţea uriaşă din romanele lui Proust... Whatever gets you through the night...
Mihaela Ursa este critic literar şi lector la Catedra de Literatură Comparată a Facultăţii de Litere din Cluj.
