Țăranul de muzeu
Nu ştiu cum sînt alţii... dar eu nu mă pot abţine să nu pun măcar un deget pe exponatele din muzee care, dincolo de valoarea lor intrinsecă, îmi lasă impresia sinceră că aşteaptă să le fie testată tactil materialitatea. Așa că le-am luat la rînd cu teama şi cu îndrăzneala hoţilor de buzunar, de la Muchacha en la ventana lui Dali, la lupii artistului contemporan chinez Cai Guo-Qiang din instalaţia Head-On, la piese din colecţia de ceramică din muzeul etnografic Cuevas del Sacromonte (Granada). Nu însă şi la Muzeul Ţăranului Român unde nu mă puteam da drept străin pentru că jucam rolul de ghid pentru amicii străini pe care-i însoţeam. I-am lăsat pe ei să se minuneze, aşa cum ne minunăm cu toţii de exotic, şi să se piardă în practica pozatului şi prea puţin în cea a privitului. În încercarea mea de a-mi feri auzul de discuţiile doamnelor supraveghetoare, m-am găsit în faţa unui fragment despre “folosul liniştii” dintr-o carte bisericească. Vrînd să aflu titlul acesteia, o iau răsfoit fără a o ridica din locul ei, cînd din spate mă atacă o voce atenţionîndu-mă hotărît: “e tratată!”.
Dincolo de sugestiile şi interdicţiile venite pe cale orală de la supraveghetoare, îmi pare că Muzeul Ţăranului Român, prin textele de sub exponate, lansează o serie de invitaţii celor ce-i păşesc pragul. Caută dialogul cu vizitatorii, îndemnîndu-i la ”reculegere”, la scotocire, la o privire mai atentă asupra timpului şi mai ales asupra religiozităţii care, se pare, este trăsătură esenţializatoare a ţăranului român. În mai multe rînduri, m-am surprins apropiindu-mă de exponate curioasă de a descoperi care este povestea, parafraza sau vorba de duh care le însoţeşte. De exemplu, unuia dintre dintre obiectele mele favorite - fereastra (expusă ca obiect de sine stătător, în Sala Ferestre) - îi corespunde următoare poveste: “Am cumpărat această fereastră anul trecut. Casa nouă se terminase și se desfăcea casa veche. El a fost de acord imediat. Femeia s-a opus multă vreme: cum s-o vînd? Toată viaţa am privit lumea de aici”. O experienţă recentă, cea din practica de la Cacica (Suceava) mă determină să mă întreb... în care “an trecut” a fost cumpărată acea fereastră de mici dimensiuni, din lemn, vopsită într-un albastru umil? Îmi dau singură răspunsul amintindu-mi că sînt în muzeul ţăranului “mereu actual”. Lăsînd însă temporalitea deoparte, îmi fuge gîndul la satul Cacica unde am aplicat sătenilor chestionare pe teme “gospodăreşti”. Printre altele, îi întrebam dacă au geamuri termopan la casă şi dacă văd această utilitate ca fiind una necesară. N-aş putea să dau cifre exacte, însă mă pot baza pe consistenţa discuţiilor pe care le-am avut şi să spun că nici unul dintre ei nu mi-a vorbit cu nostalgie despre ferestrele de odinioară, ba mai curînd cu o mîhnire provocată de lipsa mijloacelor financiare care-i împiedică să-şi monteze geamuri termopan. Deci... vorbim cumva despre actualitatea idealizării ţăranului?
N-apuc însă să-mi termin gîndul pentru că unul dintre cei pe care îi însoţeam, un spaniol, exclamă cu amuzament: “asta parcă-i la bunica mea acasă”. Se referea la încăperea care face trecere înspre Sala Timp, care constituie, pare-se, o cameră de zi, cu o serie de obiecte expuse pe o faţă de masă (care seamănă a perdea) şi distribuite eterogen din punct de vedere al dimensiunii, utilităţii şi cromaticii lor. Reacţia lui mi-a conferit un oarecare sentiment de confort şi satisfacţie, făcîndu-mă să mă gîndesc la ideea de “ţăran universal” pe care muzeul încearcă s-o proiecteze, dar mai ales la sociologul Stahl care, în discursul său despre tradiţie, spune că “la început a fost prezentul”.
Ne-am continuat periplul prin timpul lumii rurale româneşti la Muzeul Satului, unde una dintre primele remarci a fost legată de încă utilizata şi actuala căruţă pe care au remarcat-o în satele româneşti. Interesant e că acest muzeu este perceput de străinii vizitatori mai degrabă ca un muzeu de artă, şi mai puţin, aşa cum vroia Gusti, “să placă nu numai ochiului, ci să înfăţişeze lucruri adevărate”. Pe lîngă aprecierea “originalităţii şi frumuseţii caselor expuse, ca parte a patrimoniul artistic”, unul dintre ei a remarcat o anume doză de patetism în modul în care sînt aranjate aceste case, cu nostalgie, ca obiecte ale trecutului expuse datorită valorii lor estetice. Această discuţie îmi întăreşte opinia că Muzeul Satului, în dorinţa de a prezenta publicului “imaginea unui sat-sinteză al României”, nu depăşeşte limitele unui muzeu-colecţie pentru a se îndrepta înspre muzeul participativ şi dialogant, şi să se înscrie astfel în acest trend predominant din lumea muzeelor etnografice europene.
Cea mai anectodică, pînă la urmă, a fost impresia conform căreia ţăranul român este de fapt un ecologist... şi un autentic, care în traducere (din spaniolă) ar suna cam aşa: “din tot ce-a cunoscut pămîntul, nu e nimic mai natural decît aceste frumoase case şi aceste moduri de a trăi; fiecare sat avea propria-i cultură însă, odată cu venirea capitalismului s-a terminat; şi aşa toţi avem aceleaşi case, aceeaşi hrană, aceleaşi moduri de viaţă de pe urma cărora au de cîştigat doar corporatiştii”.
După toate acestea, aş propune totuşi, în spiritul lui Stahl, să nu cădem din nou în idealisme, adică în acea lume a ideilor despărţită de istoria socială...
Andreea Racleș este masterandă în Antropologie la SNSPA.
