Nu e timp pentru dileme

Publicat în Dilema Veche nr. 342 din 2 septembrie - 8 septembrie 2010
Nu e timp pentru dileme jpeg

Singurul inamic al revistei Dilema, numit ca atare de directorul fondator într-un articol din 1993, este omul fără dileme. Am primit, adesea, scrisori şi mesaje de la cititori care erau mai degrabă împotriva stilului nostru dilematic ori care ne solicitau atitudine şi fermitate pe o temă sau alta. Ni s-a reproşat uneori pe un ton categoric, alteori cu duhul blîndeţii că sîntem ezitanţi într-o perioadă cînd ţara ãse confruntă cu probleme grave şi cînd nu e timp de deliberări e nevoie de atitudine şi de acţiune. Am făcut loc întotdeauna în paginile revistei şi unor asemenea scrisori.

Răspunsul unui anarhist

Dl Pleşu lansează Dilema ornînd-o (şi onorînd-o) cu un frumos editorial („Dilema cea de toate zilele“) în care alegerea numelui revistei e argumentată de „nevoia de dialog“. Domnia sa are multă dreptate cînd contrapune certitudinilor celorlalţi dilemele sale. Nimic de zis.

Există în România trei categorii de oameni: cei pentru care Revoluţia nu a existat, cei pentru care ea continuă, şi, în fine, cei pentru care ea s-a încheiat. Dacă nu mă înşel, dl Andrei Pleşu face parte din aceasta din urmă. Pentru că doar cei din această din urmă categorie pot să îşi permită să aibă îndoieli. Numai ei pot să fie contemplativi, numai cu ei timpul are infinită răbdare.

Nu voi argumenta pentru ce prima categorie, cei pentru care nu a avut loc nici o revoluţie, nu are dileme. Fireşte, ei au aceleaşi certitudini ca altădată, în vremile lor glorioase.

Mă consider însă printre cei care cred că Revoluţia nu s-a încheiat, chiar dacă manifestă un (sper) trecător, reflux. Îmi pot eu permite să am îndoieli? Am eu dreptul la altă contemplare decît cea prin luneta puştii? Pot eu să mă slujesc de altă logică decît cea a Revoluţiei?

Mă număr printre cei care cred că un colţ de stîncă, indiferent dacă este împins în sus, în jos, spre dreapta ori spre stînga, se va rostogoli în direcţia firească şi nu către punctul către care e împins. Mă număr printre cei care cred că, oricît ar fi contemplată, o stîncă nu se va clinti din loc fară a fi împinsă. Mă veţi ierta, poate, de aceea, dacă voi crede şi că schimbarea de dragul schimbării este preferabilă stagnării din amorul contemplării. Dilema? Un lux al oamenilor ajunşi, un cancer al societăţilor aşezate. Dilema înseamnă aşteptare, aşteptarea înseamnă moarte. Să aibe dileme cei care pot avea răbdare. Cei care pot avea timp pentru dileme. Să şi le poarte cu ei la cafenea, la recepţii, la Grupuri pentru Dialog, să şi le afişeze în ziare. Să le povestească în cărţi. Să le recite pe scene. Să le expună în Occident.

Eu prefer ghilotina.

Mihai I. BĂDICI

(Dilema, nr. 4, 4 februarie 1993)

Stimate dle Pleşu,
Vă scriu cu disperare. Nu cu disperare existenţială, însă.

E vorba de ceea ce văd că se întîmplă şi mai ales de ciuda şi furia neputinţei care mă cuprinde, văzînd că, la cei 25 de ani ai mei, nu pot să fac nimic. Nici o mişcare de cuget liber şi curat, nici un grup care să ţipe. Căci totul a ajuns la stadiul de urlet.

Nu vă gîndiţi, din partea mea, la o dorinţă de afirmare, ci la una de acţiune. Pasivitatea o las oamenilor în vîrstă, ei au făcut cînd a fost să facă. Sau poate nu au făcut, şi de aceea sîntem unde sîntem. Ceea ce-mi pare mie evident e că e timpul. Nu pentru mine, vă repet. Nu putem aştepta ca cele două generaţii care stopează o oarecare înaintare să dispară natural. Ar însemna ca ceea ce vom numi „timpuri noi“ să nu merităm. Nu ştiu nici măcar exact ce vă cer. Poate să vă descoperiţi tineretul care vă urmează.

Sînt din Ardeal, studentă aici, şi vă pot spune că acolo spiritele sînt mult mai înfocate decît în Bucureşti.

Am scris un (soi de) articol de atitudine, într-un moment de furie. Nu ştiu ce veţi face cu el (dar vi-l trimit pentru că încercarea mea şi a cîtorva tineri de a scoate o revistă a eşuat). Acest articol aşteaptă o urmare, o (sau mai multe) clarificare (-ări).

Aştept un semn din partea dumneavoastră, deşi chiar dacă nu va veni, nu am să-mi agăţ peniţa în cui. Sper înţelegere.

Cu stimă,
M. Rusu

(Dilema, nr. 46, 26 noiembrie 1993)

E nevoie de o şcoală a patosului

Dacă ar fi să judecăm limpede şi să recunoaştem ceea ce este de recunoscut, ar trebui să vedem că societatea intelectualilor de azi din România este una a obedienţilor, a blazaţilor, a oamenilor cu nervul inhibat. De unde această inhibiţie? Nu ar fi greu de explicat, dar nu e timpul explicaţiilor, ci al strigătelor. De alarmă.

Se vorbeşte de intelectualitate ca de o minoritate. În România. Dar dacă sclavului i se refuză din start orice formă de libertate (aceasta fiind chiar condiţia lui), omul de cultură a fost întotdeauna liber (exceptînd epocile de tiranie). Important e ca el să-şi găsească tot spaţiul de acţiune şi mai ales să ştie exact cum să-1 folosească. Ce face intelectualul din ţara noastră, acum? (mă interesează doar două categorii, cele mai la îndemînă oricui).

Ziaristul, cel cu care toţi venim în contact (şi asta îi ridică oarecum statutul), concepe comentarii seci, în care pare că detaşarea are cel mai important cuvînt de spus, iar răceala rolul de a susţine fondul. Aceeaşi monotonie peste tot, chiar dacă valoarea scriiturii diferă. Nu lipseşte umorul, dar pare că timpurile pe care le trăim, timpuri de îngropare culturală, sînt prea grave, pentru a ne putea permite să rîdem mereu.

O a doua categorie este cea a profesorilor, dintre care mă refer mai ales la cea a profesorilor din universităţi. Cîţi dintre ei comunică cu adevărat? Aceeaşi detaşare, care uneori e forţată, alteori nu. Multă incompetenţă, mediocritate, plictiseală nativă în faţa a tot ceea ce reprezintă altceva decît propriul eu. Întrebîndu-mă ce i-a îndepărtat într-o asemenea măsură de studenţi, îmi răspund singură: studenţii înşişi. Dar, iarăşi, o altă problemă: cea a tineretului mecanizat, care a uitat ce mare calitate (mai) are (încă) şi cît de multe lucruri ar putea înfăptui.

Ceea ce lipseşte acum în România este o şcoală a patosului, a îndrăznelii (păcat că inteligenţa nu se poate învăţa!). Nu mai e loc pentru subtilitate, pentru lucruri greu de observat şi descifrat. Criza e în noi, în toate, trebuie rostită tare, răspicat, în cuvinte simple. Dar cine să ne înveţe asta? Cei care sînt, care ar putea, duc o luptă surdă, de demisol. Poate le e teamă? Aceste timpuri de aparentă acalmie (de amble părţi!) sînt probabil cele mai fertile pentru ca lupta să îşi poată intra în dimensiuni. E sigur că e nevoie de luptă, e sigur că există oameni care vor să lupte. Şi aceştia trebuie găsiţi. Mai rămîne întrebarea: pentru ce?

Şi răspunsul: pentru România.

Mihaela RUSU

(Dilema, nr. 46, 26 noiembrie 1993)

Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Libertățile lui Niță
Dosarul de față marchează un secol de la acea Constituție și o privește cu luciditate.
constitutia din 1923 2 jpg
Triumful efemer al brătianismului – Constituția de la 1923
Constituția de la 1923 este, în termeni politici, juridici şi simbolici, apoteoza lui Ioan I.C.Brătianu
img jpg
De la formă la forță: starea de asediu
O altă Constituție urma să fie proclamată la sfîrșitul lui februarie 1938, instaurînd formal autoritarismul carlist.
p 11 Carol al II lea WC jpg
Între bovarism și realitate tradiții constituționale la centenar
Constituția din 1923 e mai mult un abandon al constituționalizării și, în felul ei, un pas precar spre maturizare.
p 12 Juliu Maniu WC jpg
p 13 Statuia lui Ion I C  Bratianu WC jpg
Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?
Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL.
culisele promulgarii constitutiei din 1923 bataie ca in filme in jpg
A fost suficient să vi se prezinte chestiunea femeilor...
Dl. V. Pella: Ce legătură are igiena cu drepturile politice ale femeilor?
Mîntuirea biogeografică jpeg
Azi, cu gîndul la mîine
Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.
Green office space jpg
Despre sustenabilitate, azi
Consumul sustenabil nu presupune, implicit, o renunțare la consum, ci presupune, mai degrabă, o schimbare a comportamentului consumatorilor
p 14 Uzina electrica Filaret WC jpg
Electrificarea Bucureștiului
Orașul București a fost iluminat succesiv cu: lumînări de seu, păcură, uleiuri grele, petrol și electricitate.
Construction workers raising power lines   DPLA   fd565d9aa7d12ccb81f4f2000982d48a jpg
Uzina de Lumină – o istorie de peste un secol
Drept urmare, Uzina de Lumină a continuat să funcționeze doar ocazional, în caz de avarii în sistem, pînă în 1973, cînd, după 74 ani, și-a încheiat definitiv funcționarea.
p 10 jpg
În numele generațiilor viitoare
Cum privim spre generațiile viitoare?
p 12 WC jpg
Monahismul. Sustenabilitatea perenă
Tensiunile legate de ceea ce numim acum sustenabilitate și reziliență au existat dintotdeauna, fără îndoială.
p 11 BW jpg
Sfîrșitul războiului cu natura
Tăiem păduri în timp ce aducem în țară și îngropăm sau ardem mii și mii de tone de deșeuri.
marius jpg
Ecranul vieții noastre
Era anul 1923 cînd un imigrant rus, pe nume Vladimir K. Zworykin (1888-1982), angajat al unui centru de cercetare american din Pittsburg, a patentat iconoscopul, prima cameră de televiziune electronică.
p 10 Truta WC jpg
Mica/marea istorie a TVR
Un tezaur fabulos, aș zice, o adevărată mină de aur pentru cineva care s-ar încumeta să scrie o istorie extinsă a televiziunii din România.
p 11 Preutu jpg
„Televiziunea nu trebuie concurată, trebuie folosită”
Cultul personalității liderului se resimțea și în cele două ore de program TV difuzate zilnic.
Family watching television 1958 cropped2 jpg
p 13 Negrici jpg
Ecranism și ecranoză
Din nou, patologia ecranozei. Se întrevede oare vreun leac pentru această psihoză de masă?
p 14 Ofrim jpg
Cutia cu spirite
La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.
p 15 Wikimedia Commons jpg
Artă cu telecomandă sau jocurile imaginii
Arta strînge în jurul ei, dar o face pe teritoriul ei, în condițiile ei. Pentru lucrarea de artă fundalul e muzeul, galeria, biserica, cerul liber; pentru televizor, e propria ta amprentă, intimă și unică.
E cool să postești jpeg
O oglindă, niște cioburi
Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?
p 10 WC jpg
Pe vremea mea, valoarea n-avea număr!
Valoarea mea s-a redus deodată la impactul asupra „bateriei“ corpului unui om.
p 11 jpg
„Privatizarea” valorilor: o narațiune despre falșii campioni ai bunului-simț
Mulți cred că generația mea e anomică. Nu e adevărat, și pe noi ne ajută istoria, în felul nostru.

Adevarul.ro

image
Cele mai ieftine destinații de vacanță din Grecia. Insula care trece neobservată, dar merită vizitată
Pe lângă celebrele insule grecești Santorini, Mykonos și Thassos, există și alte destinații de vacanță în Grecia mai puțin cunoscute și mai ieftine. Iată care sunt acestea, conform The Travel.
image
Poliţistul care a ucis din greșeală un şofer. Nu va face nicio zi de închisoare, dar a fost obligat la daune-record
Un polițist din Vaslui a fost trimis în judecată pentru omor, dar a fost condamnat în cele din urmă pentru ucidere din culpă, după ce instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptei.
image
Sfaturile primite de doi tineri pensionari MAI care vor să își crească fetița în Olanda. „Ne ajung banii?“
Doi tineri pensionari MAI, beneficiari de pensii militare, vor să se mute cu fetița în Olanda și au cerut sfaturi despre acest pas pe un grup de Facebook al românilor din diaspora.

HIstoria.ro

image
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român.
image
Povestea marilor cutremure ce au zguduit spațiul românesc
La mijlocul lunii februarie a acestui an, orașul Târgu Jiu și localitățile învecinate au fost afectate de o serie de cutremure care, deși nu au produs pierderi de vieți omenești sau pagube materiale majore, au stârnit panică în rândul populației.
image
Irina Bossy-Ghica: „Îmi consacru toate eforturile pentru a reconstrui ceea ce înaintașii mei au clădit”
Stră-strănepoata lui Ion Ghica și a lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a plecat din România în liceu, în 1973, și s-a reîntors prima oară 17 ani mai târziu, după „Revoluția” pe care ține s-o scrie cu ghilimele.