Nu e timp pentru dileme

Publicat în Dilema Veche nr. 342 din 2 septembrie - 8 septembrie 2010
Nu e timp pentru dileme jpeg

Singurul inamic al revistei Dilema, numit ca atare de directorul fondator într-un articol din 1993, este omul fără dileme. Am primit, adesea, scrisori şi mesaje de la cititori care erau mai degrabă împotriva stilului nostru dilematic ori care ne solicitau atitudine şi fermitate pe o temă sau alta. Ni s-a reproşat uneori pe un ton categoric, alteori cu duhul blîndeţii că sîntem ezitanţi într-o perioadă cînd ţara ãse confruntă cu probleme grave şi cînd nu e timp de deliberări e nevoie de atitudine şi de acţiune. Am făcut loc întotdeauna în paginile revistei şi unor asemenea scrisori.

Răspunsul unui anarhist

Dl Pleşu lansează Dilema ornînd-o (şi onorînd-o) cu un frumos editorial („Dilema cea de toate zilele“) în care alegerea numelui revistei e argumentată de „nevoia de dialog“. Domnia sa are multă dreptate cînd contrapune certitudinilor celorlalţi dilemele sale. Nimic de zis.

Există în România trei categorii de oameni: cei pentru care Revoluţia nu a existat, cei pentru care ea continuă, şi, în fine, cei pentru care ea s-a încheiat. Dacă nu mă înşel, dl Andrei Pleşu face parte din aceasta din urmă. Pentru că doar cei din această din urmă categorie pot să îşi permită să aibă îndoieli. Numai ei pot să fie contemplativi, numai cu ei timpul are infinită răbdare.

Nu voi argumenta pentru ce prima categorie, cei pentru care nu a avut loc nici o revoluţie, nu are dileme. Fireşte, ei au aceleaşi certitudini ca altădată, în vremile lor glorioase.

Mă consider însă printre cei care cred că Revoluţia nu s-a încheiat, chiar dacă manifestă un (sper) trecător, reflux. Îmi pot eu permite să am îndoieli? Am eu dreptul la altă contemplare decît cea prin luneta puştii? Pot eu să mă slujesc de altă logică decît cea a Revoluţiei?

Mă număr printre cei care cred că un colţ de stîncă, indiferent dacă este împins în sus, în jos, spre dreapta ori spre stînga, se va rostogoli în direcţia firească şi nu către punctul către care e împins. Mă număr printre cei care cred că, oricît ar fi contemplată, o stîncă nu se va clinti din loc fară a fi împinsă. Mă veţi ierta, poate, de aceea, dacă voi crede şi că schimbarea de dragul schimbării este preferabilă stagnării din amorul contemplării. Dilema? Un lux al oamenilor ajunşi, un cancer al societăţilor aşezate. Dilema înseamnă aşteptare, aşteptarea înseamnă moarte. Să aibe dileme cei care pot avea răbdare. Cei care pot avea timp pentru dileme. Să şi le poarte cu ei la cafenea, la recepţii, la Grupuri pentru Dialog, să şi le afişeze în ziare. Să le povestească în cărţi. Să le recite pe scene. Să le expună în Occident.

Eu prefer ghilotina.

Mihai I. BĂDICI

(Dilema, nr. 4, 4 februarie 1993)

Stimate dle Pleşu,
Vă scriu cu disperare. Nu cu disperare existenţială, însă.

E vorba de ceea ce văd că se întîmplă şi mai ales de ciuda şi furia neputinţei care mă cuprinde, văzînd că, la cei 25 de ani ai mei, nu pot să fac nimic. Nici o mişcare de cuget liber şi curat, nici un grup care să ţipe. Căci totul a ajuns la stadiul de urlet.

Nu vă gîndiţi, din partea mea, la o dorinţă de afirmare, ci la una de acţiune. Pasivitatea o las oamenilor în vîrstă, ei au făcut cînd a fost să facă. Sau poate nu au făcut, şi de aceea sîntem unde sîntem. Ceea ce-mi pare mie evident e că e timpul. Nu pentru mine, vă repet. Nu putem aştepta ca cele două generaţii care stopează o oarecare înaintare să dispară natural. Ar însemna ca ceea ce vom numi „timpuri noi“ să nu merităm. Nu ştiu nici măcar exact ce vă cer. Poate să vă descoperiţi tineretul care vă urmează.

Sînt din Ardeal, studentă aici, şi vă pot spune că acolo spiritele sînt mult mai înfocate decît în Bucureşti.

Am scris un (soi de) articol de atitudine, într-un moment de furie. Nu ştiu ce veţi face cu el (dar vi-l trimit pentru că încercarea mea şi a cîtorva tineri de a scoate o revistă a eşuat). Acest articol aşteaptă o urmare, o (sau mai multe) clarificare (-ări).

Aştept un semn din partea dumneavoastră, deşi chiar dacă nu va veni, nu am să-mi agăţ peniţa în cui. Sper înţelegere.

Cu stimă,
M. Rusu

(Dilema, nr. 46, 26 noiembrie 1993)

E nevoie de o şcoală a patosului

Dacă ar fi să judecăm limpede şi să recunoaştem ceea ce este de recunoscut, ar trebui să vedem că societatea intelectualilor de azi din România este una a obedienţilor, a blazaţilor, a oamenilor cu nervul inhibat. De unde această inhibiţie? Nu ar fi greu de explicat, dar nu e timpul explicaţiilor, ci al strigătelor. De alarmă.

Se vorbeşte de intelectualitate ca de o minoritate. În România. Dar dacă sclavului i se refuză din start orice formă de libertate (aceasta fiind chiar condiţia lui), omul de cultură a fost întotdeauna liber (exceptînd epocile de tiranie). Important e ca el să-şi găsească tot spaţiul de acţiune şi mai ales să ştie exact cum să-1 folosească. Ce face intelectualul din ţara noastră, acum? (mă interesează doar două categorii, cele mai la îndemînă oricui).

Ziaristul, cel cu care toţi venim în contact (şi asta îi ridică oarecum statutul), concepe comentarii seci, în care pare că detaşarea are cel mai important cuvînt de spus, iar răceala rolul de a susţine fondul. Aceeaşi monotonie peste tot, chiar dacă valoarea scriiturii diferă. Nu lipseşte umorul, dar pare că timpurile pe care le trăim, timpuri de îngropare culturală, sînt prea grave, pentru a ne putea permite să rîdem mereu.

O a doua categorie este cea a profesorilor, dintre care mă refer mai ales la cea a profesorilor din universităţi. Cîţi dintre ei comunică cu adevărat? Aceeaşi detaşare, care uneori e forţată, alteori nu. Multă incompetenţă, mediocritate, plictiseală nativă în faţa a tot ceea ce reprezintă altceva decît propriul eu. Întrebîndu-mă ce i-a îndepărtat într-o asemenea măsură de studenţi, îmi răspund singură: studenţii înşişi. Dar, iarăşi, o altă problemă: cea a tineretului mecanizat, care a uitat ce mare calitate (mai) are (încă) şi cît de multe lucruri ar putea înfăptui.

Ceea ce lipseşte acum în România este o şcoală a patosului, a îndrăznelii (păcat că inteligenţa nu se poate învăţa!). Nu mai e loc pentru subtilitate, pentru lucruri greu de observat şi descifrat. Criza e în noi, în toate, trebuie rostită tare, răspicat, în cuvinte simple. Dar cine să ne înveţe asta? Cei care sînt, care ar putea, duc o luptă surdă, de demisol. Poate le e teamă? Aceste timpuri de aparentă acalmie (de amble părţi!) sînt probabil cele mai fertile pentru ca lupta să îşi poată intra în dimensiuni. E sigur că e nevoie de luptă, e sigur că există oameni care vor să lupte. Şi aceştia trebuie găsiţi. Mai rămîne întrebarea: pentru ce?

Şi răspunsul: pentru România.

Mihaela RUSU

(Dilema, nr. 46, 26 noiembrie 1993)

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Prețuri de infarct pe litoral. Cât a plătit un turist pentru o masă la autoservire în Mamaia: „Incredibil! 70 de lei kilogramul de cartofi” VIDEO
Cei care vor să-și petreacă concediul pe litoralul românesc vor fi nevoiți să bage mai adânc mâna în buzunar. Asta a trăit și un român care a decis să ia masa la un restaurant cu autoservire.
image
De ce i-au cerut Regele Charles și Regina Camilla Prințesei Catherine să își schimbe numele. „Prea mulți C”
Prințesa de Wales, cunoscută pe plan mondial ca Kate Middleton, a fost rugată să își schimbe modul de scriere a numelui de către regele Charles și regina Camilla, dezvăluie prințul Harry în cartea sa, „Spare”.
image
Ce a răspuns ÎPS Teodosie când a fost întrebat despre donațiile din banii câștigați la pariuri, loto sau păcănele VIDEO
Arhiepiscopul Tomisului, Teodosie, afirmă că cei care vor să doneze Bisericii sau celor nevoiaşi bani din sumele câştigate la pariuri sau la loto pot face acest lucru fără nici un fel de problemă.

HIstoria.ro

image
De ce mergeau bogătașii ruși la Nisa?
Citirea romanului Fum, de Turgheniev, dar și reluarea prozei mele despre Rușii de la Baden Baden, au făcut să mă întreb: De ce mergeau rușii din lumea înaltă în Occident în proporție de masă? De ce nu dădeau năvală occidentalii în Rusia țaristă?
image
România anului 1944, văzută din exil: „Sfârșitul lumii noastre”
Ajuns în Elveția, Constantin Argetoianu se miră de calmul și liniștea care domnesc în rândul localnicilor și imediat ia pulsul celor câțiva români aflați aici.
image
Un cărturar francez justifică argumentat Comunismul lui Sadoveanu
„Războiul rece bîntuia și printre intelectuali. În acest context, Sadoveanu, care făcuse deja alegerea în 1944, în timpul răsturnării de situație prosovietice acționînd convins potrivit conștiinței sale umaniste, este pus în situația să aibă luări de poziție fără echivoc în favoarea noului regim”.