Nu e timp pentru dileme

Singurul inamic al revistei Dilema, numit ca atare de directorul fondator într-un articol din 1993, este omul fără dileme. Am primit, adesea, scrisori şi mesaje de la cititori care erau mai degrabă împotriva stilului nostru dilematic ori care ne solicitau atitudine şi fermitate pe o temă sau alta. Ni s-a reproşat uneori pe un ton categoric, alteori cu duhul blîndeţii că sîntem ezitanţi într-o perioadă cînd ţara ãse confruntă cu probleme grave şi cînd nu e timp de deliberări e nevoie de atitudine şi de acţiune. Am făcut loc întotdeauna în paginile revistei şi unor asemenea scrisori.

Răspunsul unui anarhist

Dl Pleşu lansează Dilema ornînd-o (şi onorînd-o) cu un frumos editorial („Dilema cea de toate zilele“) în care alegerea numelui revistei e argumentată de „nevoia de dialog“. Domnia sa are multă dreptate cînd contrapune certitudinilor celorlalţi dilemele sale. Nimic de zis.

Există în România trei categorii de oameni: cei pentru care Revoluţia nu a existat, cei pentru care ea continuă, şi, în fine, cei pentru care ea s-a încheiat. Dacă nu mă înşel, dl Andrei Pleşu face parte din aceasta din urmă. Pentru că doar cei din această din urmă categorie pot să îşi permită să aibă îndoieli. Numai ei pot să fie contemplativi, numai cu ei timpul are infinită răbdare.

Nu voi argumenta pentru ce prima categorie, cei pentru care nu a avut loc nici o revoluţie, nu are dileme. Fireşte, ei au aceleaşi certitudini ca altădată, în vremile lor glorioase.

Mă consider însă printre cei care cred că Revoluţia nu s-a încheiat, chiar dacă manifestă un (sper) trecător, reflux. Îmi pot eu permite să am îndoieli? Am eu dreptul la altă contemplare decît cea prin luneta puştii? Pot eu să mă slujesc de altă logică decît cea a Revoluţiei?

Mă număr printre cei care cred că un colţ de stîncă, indiferent dacă este împins în sus, în jos, spre dreapta ori spre stînga, se va rostogoli în direcţia firească şi nu către punctul către care e împins. Mă număr printre cei care cred că, oricît ar fi contemplată, o stîncă nu se va clinti din loc fară a fi împinsă. Mă veţi ierta, poate, de aceea, dacă voi crede şi că schimbarea de dragul schimbării este preferabilă stagnării din amorul contemplării. Dilema? Un lux al oamenilor ajunşi, un cancer al societăţilor aşezate. Dilema înseamnă aşteptare, aşteptarea înseamnă moarte. Să aibe dileme cei care pot avea răbdare. Cei care pot avea timp pentru dileme. Să şi le poarte cu ei la cafenea, la recepţii, la Grupuri pentru Dialog, să şi le afişeze în ziare. Să le povestească în cărţi. Să le recite pe scene. Să le expună în Occident.

Eu prefer ghilotina.

Mihai I. BĂDICI

(Dilema, nr. 4, 4 februarie 1993)

Stimate dle Pleşu,
Vă scriu cu disperare. Nu cu disperare existenţială, însă.

E vorba de ceea ce văd că se întîmplă şi mai ales de ciuda şi furia neputinţei care mă cuprinde, văzînd că, la cei 25 de ani ai mei, nu pot să fac nimic. Nici o mişcare de cuget liber şi curat, nici un grup care să ţipe. Căci totul a ajuns la stadiul de urlet.

Nu vă gîndiţi, din partea mea, la o dorinţă de afirmare, ci la una de acţiune. Pasivitatea o las oamenilor în vîrstă, ei au făcut cînd a fost să facă. Sau poate nu au făcut, şi de aceea sîntem unde sîntem. Ceea ce-mi pare mie evident e că e timpul. Nu pentru mine, vă repet. Nu putem aştepta ca cele două generaţii care stopează o oarecare înaintare să dispară natural. Ar însemna ca ceea ce vom numi „timpuri noi“ să nu merităm. Nu ştiu nici măcar exact ce vă cer. Poate să vă descoperiţi tineretul care vă urmează.

Sînt din Ardeal, studentă aici, şi vă pot spune că acolo spiritele sînt mult mai înfocate decît în Bucureşti.

Am scris un (soi de) articol de atitudine, într-un moment de furie. Nu ştiu ce veţi face cu el (dar vi-l trimit pentru că încercarea mea şi a cîtorva tineri de a scoate o revistă a eşuat). Acest articol aşteaptă o urmare, o (sau mai multe) clarificare (-ări).

Aştept un semn din partea dumneavoastră, deşi chiar dacă nu va veni, nu am să-mi agăţ peniţa în cui. Sper înţelegere.

Cu stimă,
M. Rusu

(Dilema, nr. 46, 26 noiembrie 1993)

E nevoie de o şcoală a patosului

Dacă ar fi să judecăm limpede şi să recunoaştem ceea ce este de recunoscut, ar trebui să vedem că societatea intelectualilor de azi din România este una a obedienţilor, a blazaţilor, a oamenilor cu nervul inhibat. De unde această inhibiţie? Nu ar fi greu de explicat, dar nu e timpul explicaţiilor, ci al strigătelor. De alarmă.

Se vorbeşte de intelectualitate ca de o minoritate. În România. Dar dacă sclavului i se refuză din start orice formă de libertate (aceasta fiind chiar condiţia lui), omul de cultură a fost întotdeauna liber (exceptînd epocile de tiranie). Important e ca el să-şi găsească tot spaţiul de acţiune şi mai ales să ştie exact cum să-1 folosească. Ce face intelectualul din ţara noastră, acum? (mă interesează doar două categorii, cele mai la îndemînă oricui).

Ziaristul, cel cu care toţi venim în contact (şi asta îi ridică oarecum statutul), concepe comentarii seci, în care pare că detaşarea are cel mai important cuvînt de spus, iar răceala rolul de a susţine fondul. Aceeaşi monotonie peste tot, chiar dacă valoarea scriiturii diferă. Nu lipseşte umorul, dar pare că timpurile pe care le trăim, timpuri de îngropare culturală, sînt prea grave, pentru a ne putea permite să rîdem mereu.

O a doua categorie este cea a profesorilor, dintre care mă refer mai ales la cea a profesorilor din universităţi. Cîţi dintre ei comunică cu adevărat? Aceeaşi detaşare, care uneori e forţată, alteori nu. Multă incompetenţă, mediocritate, plictiseală nativă în faţa a tot ceea ce reprezintă altceva decît propriul eu. Întrebîndu-mă ce i-a îndepărtat într-o asemenea măsură de studenţi, îmi răspund singură: studenţii înşişi. Dar, iarăşi, o altă problemă: cea a tineretului mecanizat, care a uitat ce mare calitate (mai) are (încă) şi cît de multe lucruri ar putea înfăptui.

Ceea ce lipseşte acum în România este o şcoală a patosului, a îndrăznelii (păcat că inteligenţa nu se poate învăţa!). Nu mai e loc pentru subtilitate, pentru lucruri greu de observat şi descifrat. Criza e în noi, în toate, trebuie rostită tare, răspicat, în cuvinte simple. Dar cine să ne înveţe asta? Cei care sînt, care ar putea, duc o luptă surdă, de demisol. Poate le e teamă? Aceste timpuri de aparentă acalmie (de amble părţi!) sînt probabil cele mai fertile pentru ca lupta să îşi poată intra în dimensiuni. E sigur că e nevoie de luptă, e sigur că există oameni care vor să lupte. Şi aceştia trebuie găsiţi. Mai rămîne întrebarea: pentru ce?

Şi răspunsul: pentru România.

Mihaela RUSU

(Dilema, nr. 46, 26 noiembrie 1993)