- interviu cu Lucian BOIA -

Cîte speranţe am pierdut şi cîte am cîştigat?

Nu sînt pesimist de felul meu, dar încerc să fiu lucid. Cred că în lumea de astăzi sînt din ce în ce mai puţine motive de speranţă. Nu zic nici invers, că ar fi multe motive de disperare. Pentru că nici disperarea nu mai e ce a fost odată, dar nici speranţa. S-a cîştigat mult în materie de speranţă în ce priveşte dimensiunea biologică a vieţii omului. La capitolul speranţă de viaţă putem vorbi de singura victorie indiscutabilă şi de proporţii. În cazul în care e o mare diferenţă între a muri la 90 de ani, şi nu la 60 de ani. Adevărul e că a fost un salt în speranţa de viaţă şi el continuă să crească. Pe la 1900, în Occident, unde speranţa de viaţă era cea mai ridicată, ea nu atingea vîrsta de 50 de ani. Acum a ajuns spre 80 de ani, şi nu numai în spaţiul occidental, a crescut cam peste tot. Şi în ţările unde încă domneşte mizeria, în Africa neagră, de exemplu, speranţa de viaţă e mai mare decît era în Occident în anul 1900. E un proces planetar, chiar dacă sînt trepte diferite de speranţă în diferite zone din lume. Ceea ce ar putea părea un paradox, dar e pura realitate, speranţa de viaţă a crescut mai mult de la 1900 pînă astăzi decît din preistorie pînă în 1900. Deci, omul de la 1900 e mai apropiat de omul preistoric la capitolul ăsta, decît de noi cei de astăzi. Din creşterea asta de vreo 30 de ani, vreo 20 din ei se datorează de fapt scăderii şi aproape dispariţiei mortalităţii infantile. Dar măcar 10 înseamnă într-adevăr o creştere efectivă a longevităţii şi toate astea asociate cu prelungirea efectivă a tinereţii. Un om, să zicem, de 70 de ani astăzi poate să fie, fizic vorbind, şi să se şi comporte într-o manieră mai tinerească decît un om de 50 de ani, cu 100 de ani în urmă. De la un an la altul durata vieţii creşte, întrebarea e pînă unde.

Avem exemplul unei franţuzoaice, Jeane Calmante, femeia care a trăit cel mai mult, cu acte în regulă: 122 de ani şi cîteva luni. Unii spun că pe aici s-ar plasa limita, alţii spun că această limită nu există. Aşa ar mai fi fabuloşii caucazieni care pretind că au trăit un secol şi jumătate, dar nimeni nu ştie exact dacă e chiar aşa.

Aşadar, noi am cîştigat la speranţa de viaţă 20-30 de ani, în schimb am pierdut o bună parte din credinţa religioasă, care însemna speranţa în viaţa de apoi. Dar simplificînd mult lucrurile, am putea spune că am cîştigat 20-30 de ani la longevitatea terestră şi am pierdut infinitul vieţii de apoi.

Mai putem vorbi astăzi de „mari speranţe“?

Am pierdut foarte mult nu numai din credinţa religioasă, dar şi din cea cvasireligioasă în jurul unor mari proiecte şi idei dominante. Cum a fost ideologia naţională sau diverse ideologii politice, de la comunism în extrema stîngă, pînă la formule milenariste în extrema dreaptă. Nu mai sînt mari proiecte colective în care să credem şi să sperăm aşa cum am făcut-o odată. Cine mai crede, de exemplu, în viitorul radios pe care l-au promis diverse ideologii totalitare? Sau cît a mai rămas din credinţa extraordinară care a fost cîndva naţiunea, ca idee coagulantă a unei comunităţi şi ca destin al comunităţii respective?

Am impresia că trăim într-o lume în care nu mai există mari proiecte. Există poate mai multe temeri decît proiecte şi proiectele se învîrt în jurul temerilor respective. Cum e teama de degradare a mediului, toată mitologia construită în jurul încălzirii globale. Nu spun că n-o fi şi o realitate, dar este şi multă mitologie şi foarte multă panică. Deci, marile credinţe nu se mai văd. Sigur că sînt oameni care au asemenea credinţe de ordin religios sau ideologic, dar privite la scara comunităţilor, ponderea şi forţa lor sînt mult mai mici decît au fost cîndva.

Am cîştigat 20-30 de ani, dar am pierdut marile speranţe care au existat cîndva şi care poate au fost iluzorii sau parţial iluzorii, dar care însemnau mai mult pentru împlinirea omului decît înseamnă speranţa de viaţă.

În ce au sperat românii de-a lungul unui secol?

Mai întîi este ideologia naţională care a acţionat şi la noi, ca aproape pretutindeni. În societatea românească – cu o forţă deosebită, fiind vorba despre o naţiune fragmentată care urmărea să se emancipeze şi să se unifice într-un stat naţional (în secolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea). Proiect care a şi reuşit strălucit prin crearea României mari în 1918. După care, cînd nu mai era prea mult de sperat în direcţia asta, s-au intensificat temerile că România mare nu va fi destul de rezistentă, că e pîndită şi din exterior, şi din interior, că e ameninţată cu dezintegrarea. Ceea ce s-a întîmplat, nu în totalitate, dar într-o măsură dramatică, în 1940.

Un alt factor de speranţă a fost ridicarea României din starea de relativă înapoiere în care se afla la un nivel european. Sînt cîteva generaţii care au reuşit să facă ceva dintr-o ţară care nu exista pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, din nişte biete principate aflate foarte jos, şi politic, şi cultural. Au reuşit să facă România mică la început, România mare apoi, să creeze o cultură modernă mai mică decît marile culturi occidentale, dar de un nivel apropiat. I-ar mai fi trebuit României vreo două generaţii ca să ridice şi categoriile mai de jos şi să ajungă la o formulă de societate şi în sens social, cultural şi politic apropiată de sistemul occidental, dar a venit deriva comunistă. Ce s-a întîmplat în perioada comunistă cu speranţa? A supravieţuit? În secolul al XIX-lea, cînd exista în Europa şi în Occident o discrepanţă enormă între clasele posedante şi conducătoare şi mase, comunismul a apărut ca o speranţă. Şi a apărut ca un proiect de egalitate socială care s-a dovedit utopic. Dar asta ştim astăzi. Deci a existat partea aceasta de generozitate socială în comunism, ca punct de plecare. Sigur, amestecată de pe atunci cu resentimente, cu ceea ce s-a dovedit a fi utopia proiectului. Şi a ajuns să fie criminal, pentru că utopia nu poate să sfîrşească decît în crimă şi în sînge. Utopia forţează istoria şi e clar că aluneci dinspre ideal spre soluţii brutale.

La noi tradiţia comunistă era foarte slabă. Dar în primii ani, imediat după 1944, pe lîngă oportunismul unora, comunismul putea avea şi darul să-i încînte pe alţii. În timp ce unii se prăbuşeau pe scara socială, alţii urcau. Iar cei care urcă sînt mai numeroşi decît cei care cad.

A existat o luminiţă la capătul tunelului, speranţa că totul se va termina într-o zi?

Comunismul încetase de mult să mai fie o promisiune, o speranţă. După ce predicase şi a şi realizat într-un anume fel colectivismul, a încurajat şi a dus foarte departe individualismul. Pentru că, în situaţii din astea de dezastru, fiecare se descurcă şi se salvează cum poate. Ăsta e marele paradox al comunismului, a vrut să creeze colectivitate sudată şi a năruit pînă şi ideea de colectivitate, şi a stimulat în mod aberant individualismul oamenilor. Şi asta se vede şi astăzi în societatea românească. Românii sînt o societate în care aproape că nu există spirit civic, nu există interes pentru lucrurile comune. Fiecare dă din coate şi se descurcă cum poate. Este o moştenire din comunism în cea mai mare măsură. Oamenii s-au învăţat să nu mai aibă grijă decît de ei şi, în judecata asta egoistă, nu-şi dau seama că viaţa ta depinde de ce se întîmplă în societate.

Cît despre sfîrşitul comunismului, nu ştiu cîţi sperau că se va întîmpla.

Eu, de pildă, nu aveam deloc convingerea că vom ieşi vreodată din comunism. Sigur, cu cîtva timp înainte, un an, existau semne. Nici occidentalii nu se aşteptau să se prăbuşească blocul comunist. Şi ei se obişnuiseră cu acest echilibru de forţe. Acum sîntem deştepţi, dar înainte de ’89, prea puţini aveau în minte că se va întîmpla ceva pînă la sfîrşitul vieţii noastre. Comunismul reuşise să-i convingă şi pe adversarii săi că e un regim instalat, dacă nu o dată pentru totdeauna, în orice caz, pentru mult timp.

În comunism speranţele ajunseseră să fie mărunte pentru că viaţa era atît de dificilă. Te gîndeai cum să procuri un kilogram de carne sau de brînză, cum să-ţi aranjezi nişte lucruri mărunte şi aveai mult mai puţină speranţă, sau aproape deloc, de ieşire din sistem.

Mai există pe undeva o cultură a speranţei?

Dacă vorbim despre speranţă, americanii rămîn naţia cea mai religioasă a Occidentului. Şi în sensul pur al religiei (sînt singurii occidentali care au o majoritate de credincioşi), dar şi în sensul mai general al credinţelor. Sînt înclinaţi să creadă în mari proiecte, au încă un gen de tinereţe, de încredere şi de aplecare spre mesianism. Dacă vrem să căutăm o cultură a speranţei, aici o găsim. Dar, sigur că şi la ei pragmatismul trece înainte. De aceea, un proiect ca cel al ajungerii pe Marte (după ce omul a pus piciorul pe Lună), abandonat între timp din lipsă de fonduri, însemna ceva.

a consemnat Ana Maria SANDU