Cum am intervenit (fără să vrem) în destine...
Fără să-şi propună (Doamne fereşte!) şi fără să ştie, Dilema a avut şi unele consecinţe asupra biografiei unor cititori. Le-am cules mai jos pe cîteva dintre cele mai simpatice. Dar în istoria de pînă acum a revistei au mai existat şi altele: am aflat că din pagina 2 a revistei (rezervată cititorilor) au ieşit vreo două căsătorii (poate mai multe, dar noi doar despre astea avem cunoştinţă), mai multe prietenii începute pe mail şi continuate în viaţa reală, ba chiar şi ca să fim mai pragmatici găsirea unor locuri de muncă. Între altele, cîţiva redactori sau colaboratori permanenţi au apărut întîi şi-ntîi în calitate de "cititori-care-au-trimis-o-scrisoare-şi-le-a-fost-publicată" (Marius Chivu, Adrian Cioroianu, Ana Maria Sandu, Radu Pavel Gheo, Sever Voinescu şi alţii...).
Un anunţ
Un băiat de 16 ani, din Bucureşti, elev la Liceul George Coşbuc, a plecat acum o lună de acasă şi n-a mai dat nici un semn de viaţă. Toate căutările au fost pînă acum, în zadar. Mama lui ştie că el citeşte Dilema şi astfel se explică rîndurile de mai jos, pe care ni le-a adus la redacţie, luni, 29 iulie, însoţită de diriginta fugarului.
Dragă Paul,
Te înţeleg şi mi-e dor de tine. Vino te rog acasă. Colegii tăi de clasă şi doamna dirigintă sînt cu gîndul la tine şi te roagă şi ei să revii cît mai repede.
Te sărutăm şi te aşteptăm.
Mama, colegii şi Doamna Ceamurian
N. red.: Miercuri, la închiderea ediţiei noastre, constatăm că anunţul a apărut şi în 22. Tînărul fugar are, cel puţin, bune lecturi.
(Dilema, nr. 236, 1 august 1997)
La ce ajută Dilema
După ce am gustat încă o dată amăreala eşecului meu la facultate, citind propunerea pentru nr. 225 al Dilemei, mi-am zis: dacă stau mai bine şi mă gîndesc, dacă aş fi „luat“ eu la Drept anul trecut, nu ar mai fi fost nici o Dilemă în viaţa mea şi nu mi-aş fi descoperit niciodată jumătatea pentru că nu aş mai fi avut timp; e clar. Acum, printr-o investiţie financiară săptămînală, am o călăuză permanentă lîngă mine cu care mă înţeleg perfect. În plus, statutul meu în familie s-a modificat. I-am surprins pe ai mei încurcaţi în fel de fel de ipoteze văzîndu-mă că citesc aşa ceva, cu atîta pasiune (pe cînd ei nu o făceau şi se întrebau cum de am ieşit eu mai altfel). La cei 19 ani ai mei, nu mai sînt considerată mezina, „aia mică“, şi nici o ratată pentru că nu am reuşit la facultate. Dacă vă închipuiţi, acum mi se cere părerea şi sînt întrebată despre mersul treburilor în ţară. (De ziua mea am primit din partea unchiului de la Iaşi Reinventarea politicului scrisă de Vladimir Tismăneanu – încurajator, nu?) Pentru toate acestea, vă mulţumeşte o dilematică înfocată, pe numele ei de botez
Emilia PANAITE
Tecuci
N.red.: Niciodată munca noastră redacţională nu ne-a dat o asemenea perspectivă, ca aceea deschisă de scrisoarea d-voastră: fiindcă citiţi Dilema, nu mai sînteţi considerată o ratată!!? Ar fi cazul, „la toamnă“, să luaţi examenul, ca să-i derutăm total...
(Dilema, nr. 229, 13 iunie 1997)
Tita CHIPER
Petiţiunea la zi
În aceeaşi zi, din acelaşi oraş, am primit la redacţie două telefoane. La primul, cineva vroia să ştie orarul publicaţiei noastre, fiindcă trebuia să ajungă neîntîrziat la Dilema cu „o problemă care nu se poate rezolva decît la faţa locului“. Al doilea apel venea din partea unui difuzor de presă, care ne anunţa că în acel oraş din nordul Moldovei revista noastră n-are prea mare căutare. În urma acestei veşti, interesul faţă de omul care avea o problemă cu Dilema crescu explicabil. A doua zi, primindu-l la redacţie, am înregistrat plîngerea sa pe care o redăm aproape în întregime.
„Lucrez în străinătate şi am venit pentru chestia cu ziarul, cu treaba cu acest reportaj. Mi s-a spus că eu cu soţia, în casă, trăiesc rău... Şi aş fi avut în casă un inspector (de la forţele de muncă, n.red.) la care i-am dat valută, i-am dat bani, «diplomat», adidaşi etc... Eu n-am avut aşa o tangenţă cu nimeni. Acest inspector este arestat, acuzat de luare de mită şi fals de acte; a fost prins de poliţia economică şi arestat. Cartea mea de muncă este pierdută de acest inspector, care este în cercetări; şi nu este numai o carte de muncă pierdută, nu-i cazul numai al meu. O carte de muncă aici în oraş, aşa este zvonul, se vinde cu două milioane, chiar şi cu trei milioane, în funcţie de vechime. Acuma, probabil că o cunoştinţă de familie, o cunoştinţă de-a acestui inspector, probabil că are cartea mea de muncă – şi nu numai a mea, dar şi-a altora – şi el, persoana respectivă, s-a dat drept numele meu în faţa unor reporteri şi a dat calomnia între familia mea ca să-mi facă mie rău. Şi eu n-am tangenţă cu nimeni. Că mi s-a pierdut cartea de muncă şi eu aş fi dat acestui inspector ca să-mi facă o altă carte... Soţia mea este o femeie modestă, cinstită, corectă. Locuim la bloc şi am o fetiţă de 13 ani. Nu am ce obiecta asupra soţiei mele. Ca să facă rău între mine şi soţie, persoana respectivă a dat o calomnie foarte mare între mine şi soţie, ca eu să prind ură pe soţie şi soţia să prindă ură pe mine. Am stat cu soţia de vorbă, nici nu cunoaşte aşa ceva, nici nu ştie. În cazul ăsta eu vreau să descopăr cine este persoana care s-a recomandat la reporteri c-aş fi eu. Toată lumea cu care mă-ntîlnesc prin oraş, toţi mi-au zis: în revista De-le-ma este scris reportajul (titlul, din auzite, ar fi): «Un soţ încoronat». Dar de unde să iau ziarul? Oamenii de bună-credinţă care mi-au spus, l-au citit şi de două-trei ori, în luna august... Se stă la rînd, că nu se găseşte, eu nu l-am prins, foarte greu am găsit cu soţia nr. 41... Noi ce dorim? Dorim să prindem acea persoană. E ceva de-o calomnie. Noi vrem să depistăm, poate cineva a scos o foaie din Dilema şi-a făcut altă foaie, în altă parte, şi numai a ataşat-o. Să nu fie alţii care tipăresc ceva fals şi bagă pe lîngă acest ziar... Poliţia mi-a spus în felul următor: că revista se poate modifica – cineva sustrage o foaie să o bage în alt ziar. Revista a văzut-o publicul, oamenii, poliţia n-a văzut-o. Cînd am pornit încoace eu am întrebat la poliţie: ei au zis c-au auzit de ziarul respectiv, dar n-au văzut; au zis să vin la Bucureşti, să văd care-i treaba şi să dau un telefon dac-am găsit. Dacă n-am găsit, de-aici trebuie să plec la Tîrgovişte să caut ziarul De-lec-ta (Delict? Flagrant delict? – n.red.); parcă-aşa. Delict nr.7. Să nu fie mascată chestia asta acolo... O persoană mi-a spus că-i un ziar colorat; alţii mi-au zis că nu-i ziar colorat, ci-i ziar simplu, de 4 foi, 4 pagini şi scrie Di-le-ma pe el... Nu ştiu ce să fac, să nu fie un zvon... Ca să ştiu pe cine să iau la răspundere... Cînd am arătat Dilema «ăsta-i ziarul»? – unele persoane au zis: «Da, ăsta-i». Mi-au arătat că a fost (reportajul – n.n.) la a doua foaie, a doua pagină: mi-au arătat că acolo scria frumos de calomnie. Cînd am arătat la altul, nu, „era un ziar colorat“. Am căutat şi la Dracula. Nu-i. Da’ de ce nu găsesc nr. 7 din Delict: am găsit 5, 6, 8, 9, 10, 11... Să nu fie cumva vreo legătură... Eu am să circul foarte mult în oraş, poate-l găsesc la pensionari, la bibliotecă nu este, c-am fost, în altă parte nu există; şi-am să circul aşa din persoană în persoană pînă am să prind ziarul respectiv. Şi-atunci am să vă spun clar despre ce e vorba. Am făcut drumul ăsta ca să văd treburile, personal, cum se petrec. Singura şansă e la Tîrgovişte; ne poate salva. Continuăm drumul ca să descoperim acest caz“.
Tot timpul, vizibil neinteresat decît de pagina a doua, a răsfoit colecţia revistei: numărul 41, întors probabil pe toate feţele în noaptea petrecută în tren, părea să-i fi clătinat întrucîtva convingerea că în Dilema a apărut „ceva de-o calomnie“ între el şi soţie. Trebuia s-o ia de la capăt (ca noi toţi de altfel). La Tîrgovişte, care va să zică... Dacă nici acolo adevărul nu va ieşi la iveală, ultima soluţie – eficientă şi radicală – i se pare la mintea omului.
Odată întors în oraşul său, intenţionează să dea în judecată, unul cîte unul, pe toţi cei care pretind c-ar fi citit Dilema „aceea“, deşi nimeni n-a văzut-o. Ei?!
(Dilema, nr. 44, 12 noiembrie 1993)
