O revistă completă și complexă - interviu cu B. Elvin

A plecat dintre noi B. Elvin, fondator şi redactor-şef al ediţiei româneşti a revistei Lettre Internationale. Era un inegalabil "făcător de reviste": ştia să construiască substanţa unei gazete - care înseamnă mult mai mult decît simpla alăturare a unor texte (fie ele şi foarte bune). Era un om subtil, rafinat, de "modă veche", dar mereu la curent cu tot ce se întîmplă important la noi şi în lume, cu toate dezbaterile intelectuale. Discreţia sa era dublată de un fel de înţelepciune rară: ştia că, într-o lume obsedată de celebritate şi mediatizare, lucrurile cu adevărat interesante se pot face dacă îţi iei cuvenita "distanţă" faţă de tot ce e "în lumina reflectoarelor". I-am solicitat, anul trecut, un interviu despre Dilema - pentru că ştiam că o citeşte de la început. Şi ştiam că am ce învăţa din observaţiile sale. (Mircea Vasilescu)

Dilema are, încă de la început, ceva diferit de alte reviste: tratează, într-un dosar de cîteva pagini, o temă – culturală, socială, politică. Vi se pare o formulă bună? 

Toate revistele au un program, pornesc de la o temă pe care încearcă să o acopere, dacă nu în toată întinderea şi complexitatea ei, în orice caz în aşa fel încît celelalte texte să fie „vecine“ cu problema-cheie pe care şi-au propus-o. Inutil să spun că publicaţii de tipul Dilemei vechi încearcă – şi de cele mai multe ori reuşesc – să arate problema pe mai multe feţe, refuzînd o privire unilaterală. Pe această linie, există o stăruinţă şi un punct de program care a fost susţinut cu mai multă ardoare în numerele mai vechi. După părerea mea, acum acest punct de program este exprimat mai rar cu aceeaşi ardoare ca în trecut. Îmi pare rău că încep cu o observaţie critică, dar sînt un vechi, pasionat şi fidel cititor al acestei publicaţii, pe care am urmărit-o în evoluţia ei – care n-a fost liniară – de la primul număr şi pînă astăzi. Meritul revistei este acela de a-şi fi asigurat un public fidel, care reprezintă un segment din cea mai cultivată parte a societăţii, fără a fi elitist. Asta o dovedeşte pagina 2, în care scrisorile de la cititori sînt la un nivel foarte ridicat, iar replicile – îndreptăţite sau nu – care se aduc articolelor dovedesc că există un dialog foarte consistent între redacţie şi public. 

De ce credeţi că astăzi avem „mai puţină ardoare“ ca în trecut? 

Am să vă dau un exemplu. Am citit recent un articol – care va apărea în numărul următor al revistei Lettre Internationale – care încearcă să explice predilecţia electoratului italian în ceea ce îl priveşte pe Silvio Berlusconi. Noi am publicat mai de mult un alt articol al lui Ernesto Galli della Loggia, care încerca să explice atracţia pe care o exercită Berlusoconi asupra alegătorilor. Acum, Sergio Benvenuto propune o explicaţie aparent ciudată: alegătorii votează oameni care exprimă ceea ce ei şi-ar dori să fie, dar nu au cutezanţa sau nu dispun de mijloace; în al doilea rînd, este un om bogat căruia puţin îi pasă de justiţie; în al treilea rînd, este un om care îi distrează pe alegători – are televiziuni, are un club de fotbal... Această atitudine este semnificativă pentru momentul de faţă. Mi-ar plăcea să citesc şi în Dilema veche astfel de analize care arată şi faţa mai întunecoasă sau mai umbrită a electoratului – fără să excludă şi alte puncte de vedere. Acesta este motivul pentru care spun că revista dvs. este acum mai puţin prezentă în problematica actuală. Dosarul revistei – care de cele mai multe ori e foarte bun – uneori doar descrie un fenomen, sub diversele lui aspecte, dar nu îl şi explică. Simt nevoia unei dezbateri. Iniţial, Dilema publica articole cu puncte de vedere distincte, şi cititorul era lăsat să opteze. La ora actuală, există asemenea puncte de vedere, dar le găsesc mai anevoie. 

Nu cumva s-a schimbat în general peisajul public românesc? În anii ’90, exista o poftă de dezbatere mai vie. Acum, oamenii par mai degrabă dezamăgiţi, „s-au retras“... 

E adevărat, au intervenit şi o anume saturaţie şi o oarecare prudenţă. Dar Dilema veche nu are decît de cîştigat rămînînd fidelă sieşi. Or, pe linia asta, eu văd una dintre carenţele ei, care – fără să atenteze la valoarea revistei – riscă să-i diminueze importanţa. În timp ce alte reviste culturale au articole foarte lungi, Dilema a introdus – cu mulţi ani în urmă – articolele „de viteză“: articole scurte care demarează rapid, spun ce au de spus, nu se întind în consideraţii inutile. Dar aş mai face o observaţie, în acelaşi spirit critic: amplificîndu-şi numărul de pagini, i-a pus pe cititori la o grea încercare. Ei se află în faţa unei multitudini de texte – unul mai interesant decît celălalt –, dar timpul le lipseşte. Din acest motiv, eu unul păstrez Dilema veche mai multe zile – poate îmi găsesc timp să mai citesc cîte un articol apărut săptămîna trecută... 

Nu faceţi la fel şi cu alte săptămînale pe care ştiu că le citiţi – Le Point, Le Nouvel Observateur...? 

Ba da, fac la fel. Nu citesc tot. Dar îmi e mai aproape Dilema veche... Revista vorbeşte despre nişte probleme care sînt şi ale mele. Pe cînd revistele străine le citesc ca să aflu „ce e acolo“. Sigur, mă bucur cînd găsesc şi la ei unele probleme similare – pentru că mă liniştesc în legătură cu ce e aici – dar nu e suficient. 

Este Dilema veche o revistă de cultură? 

Da. Cu siguranţă. 

Dar publicăm şi reportaje... 

Şi de cînd a fost reportajul exilat din sfera culturii? 

...şi comentarii pe teme sociale ori politice... 

În această multitudine de forme şi mijloace de a vorbi despre realitate în spiritul culturii – pentru că asta faceţi – dumneavoastră vă înscrieţi perfect în ceea ce doreşte un cititor cultivat. Cînd iau L’Express, Le Point sau Le Nouvel Observateur, găsesc nişte secţiuni clare, care nu sînt altfel decît în revista dvs.: „Epoca“, „Spectacole“, „Cititorii au ultimul cuvînt“ şi altele. Dar Dilema veche are în plus, faţă de publicaţiile din Occident, un punct de atracţie pentru mine: scriu persoane care mă interesează, sînt din apropierea mea, sînt autori a căror evoluţie şi ale căror opinii mă interesează. Aş adăuga ceva foarte important: pînă acum, cu două-trei excepţii, revista n-a dat greş în selectarea altor şi altor generaţii de colaboratori. Revista dvs. se leapădă de orice solemnitate, de orice „etichetă“, chiar prin titlurile foarte simpatice ale rubricilor („audio şi n-am cuvinte“, „europa dumitale“, „axa dus-întors“ şi altele...). Pare un lucru neînsemnat, dar nu e aşa: cititorul are din capul locului simţămîntul că nu e chemat la o lecţie, ci discută cu autorii textelor.

Pe la începuturi – cînd revista făcea dosare pe teme precum „Înjurătura azi“ sau „Mit, mitică, mititei“ sau „Alcool, tutun, femei“ sau „Lenea“ – a fost etichetată drept „frivolă“, pe motiv că acestea nu sînt teme culturale...

Aş aminti că există un roman rusesc celebru despre lene, care a făcut înconjurul lumii şi e socotit una dintre cele mai bune scrieri despre ceva care este o componentă esenţială a omului: ca să-l determini pe om să muncească, e nevoie de lungi strădanii şi de ademeniri de tot felul... 

Lettre Internationale, pe care o conduceţi de la înfiinţare şi va ajunge în toamnă la numărul 75, se citeşte ca o revistă „construită“ într-un anumit fel, în care textele comunică unul cu celălalt... Cum se face o revistă? E suficient să ai nişte articole bune? 

Nu e suficient. Dacă, de pildă, îl rog pe Adrian Cioroianu să scrie despre imposibilitatea, azi, de a formula un pronostic în foarte multe probleme şi în acelaşi timp vorbesc cu Ion Vianu să scrie despre speranţe, iluzii şi regrete, şi eu încerc să scriu despre îndoială în literatură – dînd exemple şi româneşti, şi universale – şi dacă, pe lîngă toate astea, culeg dintr-o revistă străină un articol precum cel al lui Sergio Benvenuto despre care vorbeam mai sus, şi apoi îi cer corespondentului nostru de la Praga să scrie despre aceeaşi temă, iar Rodica Binder din Germania îmi propune să scrie despre efectele multiculturalismului (şi despre recenta manifestaţie de la Hanovra unde extrema stîngă şi extrema dreaptă şi-au dat mîna), şi mai găsesc într-o publicaţie portugheză un articol despre aceeaşi problemă, aşa cum se pune în alte ţări – dintr-odată orînduiesc revista în jurul unei tematici. Revista se face printr-o selecţie foarte severă, care merge foarte departe – am şi timp, căci apărem trimestrial... 

Atunci ar fi nevoie, pentru cititorii mai grăbiţi, de un „mod de întrebuinţare“: cum citim revistele. Dumneavoastră cum le citiţi?  

„Modul de întrebuinţare“ mi s-ar părea „o indicaţie“, aşa că mai degrabă aş trece peste el... Pe vremuri, aveam două publicaţii pe care le primeam din Franţa, Radu Beligan primea şi el altele, apoi făceam schimb – aşa reuşeam să fiu la curent cu ce se întîmplă. Pe atunci citeam revistele străine pentru că găseam în ele puncte de vedere care nu numai că erau interzise în România, dar nici nu-mi treceau prin cap. Acum, cînd citesc presa străină, totdeauna încerc să aflu care este explicaţia unui succes sau a unui eşec. Dar iau lucrurile cu mare băgare de seamă, căci – ca şi la noi – presa este „interesată“: fie printr-o reţea de complicităţi, fie prin motivaţii financiare... Sînt cărţi destinate de la început să devină bestsellers. E o întreagă reţetă de a fabrica un bestseller. În schimb, sînt altele care nici nu sînt băgate în seamă, şi nu neapărat din pricina nereceptării de către public. 

Cum citiţi însă presa de la noi şi ce vi se pare că s-a întîmplat cu ea din 1990 încoace? 

Este o presă care vorbeşte despre altceva decît despre ceea ce ne interesează. De exemplu, tot timpul sînt trimis în trecut, într-un fel sau altul. Sînt abonat la Adevărul pentru că, dintre toate publicaţiile, mi se pare cea mai înclinată spre actualitate (alături de Gândul). De cîtva timp însă, o tot ţine cu articole despre Revoluţia din decembrie 1989. J’en ai assez... Am fost contemporan cu evenimentele acelea... 

Dar cititorii mai tineri nu le cunosc – poate că acest serial e util pentru ei... 

Am impresia că tinerii se mulţumesc cu un jurnal la TV decît să citească în ziar. Nu sînt foarte pasionaţi de tema Revoluţiei – pe care au auzit-o povestită într-un fel de tata, în alt fel de bunicul şi în cu totul alt fel de mama... Aşa că trec repede peste ea. Ca bătrîn om de gazetă, ştiu că trebuie să vorbim şi despre tema asta; dar, înainte de toate, ziarul este făcut ca să-mi spună ce se întîmplă azi, nu ce a fost în trecut. La reviste stăm ceva mai bine. Dacă fruncea este, nu ezit s-o spun, Dilema veche – o revistă completă şi complexă –, dispun şi de România literară, care este foarte bună pentru cercul scriitorilor şi al profesorilor de literatură, de Observator cultural (o revistă aflată pe altă poziţie decît majoritatea celorlalte), de 22 care, în mod explicit, este o revistă angajată în numele unui grup şi vreau să aflu şi punctul său de vedere.  

De ce însă în 20 de ani nu s-a impus la noi un săptămînal de tipul L’Express, Time sau Newsweek? 

Eu am impresia că s-a impus unul şi se numeşte Dilema veche. Nici în Der Spiegel – care e enorm, face cît o carte de o mie de pagini – nu reuşesc să citesc totul. Dar acolo există cîte un subiect exploziv pe care nu pot să-l trec cu vederea. De exemplu, un interviu (apărut iniţial în Lettre Internationale, ediţia germană, care are un tiraj relativ mic) cu un cunoscut om cu opinii de dreapta, în care acesta a fost lăsat să spună tot ce vrea, lucruri scandaloase şi provocatoare: că tot ce e rău e din cauza turcilor, că trebuie aduşi înapoi evreii, pentru că au un IQ superior altor neamuri şi altele. Der Spiegel a preluat subiectul, i-a invitat şi pe alţii să-l comenteze, cu un impact mult mai mare (pentru că are 800.000 de exemplare, faţă de doar 20.000 ale revistei Lettre Internationale). Din cînd în cînd, poate că ar trebui să exploateze şi Dilema veche cîte un asemenea subiect fierbinte – nu neapărat ca întindere, ci ca intensitate. La ora de faţă, e foarte greu să departajezi un articol de altul, tocmai din pricina calităţii egalizatoare: toate sînt bine scrise, fără discuţie. Aşa că, din cînd în cînd, simt nevoia cîte unui subiect de actualitate care să-mi sară în ochi. Dacă mă întreabă cineva ce să citească, îi răspund: aproape totul. E un răspuns flatant pentru revistă, dar are un efect paradoxal: aplatizează, prin însăşi calitatea textelor, acuitatea unor probleme. În rest, revista e admirabilă.

a consemnat Mircea VASILESCU