O revistă completă și complexă - interviu cu B. Elvin

Publicat în Dilema Veche nr. 342 din 2 septembrie - 8 septembrie 2010
O revistă completă și complexă   interviu cu B  Elvin jpeg

A plecat dintre noi B. Elvin, fondator şi redactor-şef al ediţiei româneşti a revistei Lettre Internationale. Era un inegalabil "făcător de reviste": ştia să construiască substanţa unei gazete - care înseamnă mult mai mult decît simpla alăturare a unor texte (fie ele şi foarte bune). Era un om subtil, rafinat, de "modă veche", dar mereu la curent cu tot ce se întîmplă important la noi şi în lume, cu toate dezbaterile intelectuale. Discreţia sa era dublată de un fel de înţelepciune rară: ştia că, într-o lume obsedată de celebritate şi mediatizare, lucrurile cu adevărat interesante se pot face dacă îţi iei cuvenita "distanţă" faţă de tot ce e "în lumina reflectoarelor". I-am solicitat, anul trecut, un interviu despre Dilema - pentru că ştiam că o citeşte de la început. Şi ştiam că am ce învăţa din observaţiile sale. (Mircea Vasilescu)

Dilema are, încă de la început, ceva diferit de alte reviste: tratează, într-un dosar de cîteva pagini, o temă – culturală, socială, politică. Vi se pare o formulă bună? 

Toate revistele au un program, pornesc de la o temă pe care încearcă să o acopere, dacă nu în toată întinderea şi complexitatea ei, în orice caz în aşa fel încît celelalte texte să fie „vecine“ cu problema-cheie pe care şi-au propus-o. Inutil să spun că publicaţii de tipul Dilemei vechi încearcă – şi de cele mai multe ori reuşesc – să arate problema pe mai multe feţe, refuzînd o privire unilaterală. Pe această linie, există o stăruinţă şi un punct de program care a fost susţinut cu mai multă ardoare în numerele mai vechi. După părerea mea, acum acest punct de program este exprimat mai rar cu aceeaşi ardoare ca în trecut. Îmi pare rău că încep cu o observaţie critică, dar sînt un vechi, pasionat şi fidel cititor al acestei publicaţii, pe care am urmărit-o în evoluţia ei – care n-a fost liniară – de la primul număr şi pînă astăzi. Meritul revistei este acela de a-şi fi asigurat un public fidel, care reprezintă un segment din cea mai cultivată parte a societăţii, fără a fi elitist. Asta o dovedeşte pagina 2, în care scrisorile de la cititori sînt la un nivel foarte ridicat, iar replicile – îndreptăţite sau nu – care se aduc articolelor dovedesc că există un dialog foarte consistent între redacţie şi public. 

De ce credeţi că astăzi avem „mai puţină ardoare“ ca în trecut? 

Am să vă dau un exemplu. Am citit recent un articol – care va apărea în numărul următor al revistei Lettre Internationale – care încearcă să explice predilecţia electoratului italian în ceea ce îl priveşte pe Silvio Berlusconi. Noi am publicat mai de mult un alt articol al lui Ernesto Galli della Loggia, care încerca să explice atracţia pe care o exercită Berlusoconi asupra alegătorilor. Acum, Sergio Benvenuto propune o explicaţie aparent ciudată: alegătorii votează oameni care exprimă ceea ce ei şi-ar dori să fie, dar nu au cutezanţa sau nu dispun de mijloace; în al doilea rînd, este un om bogat căruia puţin îi pasă de justiţie; în al treilea rînd, este un om care îi distrează pe alegători – are televiziuni, are un club de fotbal... Această atitudine este semnificativă pentru momentul de faţă. Mi-ar plăcea să citesc şi în Dilema veche astfel de analize care arată şi faţa mai întunecoasă sau mai umbrită a electoratului – fără să excludă şi alte puncte de vedere. Acesta este motivul pentru care spun că revista dvs. este acum mai puţin prezentă în problematica actuală. Dosarul revistei – care de cele mai multe ori e foarte bun – uneori doar descrie un fenomen, sub diversele lui aspecte, dar nu îl şi explică. Simt nevoia unei dezbateri. Iniţial, Dilema publica articole cu puncte de vedere distincte, şi cititorul era lăsat să opteze. La ora actuală, există asemenea puncte de vedere, dar le găsesc mai anevoie. 

Nu cumva s-a schimbat în general peisajul public românesc? În anii ’90, exista o poftă de dezbatere mai vie. Acum, oamenii par mai degrabă dezamăgiţi, „s-au retras“... 

E adevărat, au intervenit şi o anume saturaţie şi o oarecare prudenţă. Dar Dilema veche nu are decît de cîştigat rămînînd fidelă sieşi. Or, pe linia asta, eu văd una dintre carenţele ei, care – fără să atenteze la valoarea revistei – riscă să-i diminueze importanţa. În timp ce alte reviste culturale au articole foarte lungi, Dilema a introdus – cu mulţi ani în urmă – articolele „de viteză“: articole scurte care demarează rapid, spun ce au de spus, nu se întind în consideraţii inutile. Dar aş mai face o observaţie, în acelaşi spirit critic: amplificîndu-şi numărul de pagini, i-a pus pe cititori la o grea încercare. Ei se află în faţa unei multitudini de texte – unul mai interesant decît celălalt –, dar timpul le lipseşte. Din acest motiv, eu unul păstrez Dilema veche mai multe zile – poate îmi găsesc timp să mai citesc cîte un articol apărut săptămîna trecută... 

Nu faceţi la fel şi cu alte săptămînale pe care ştiu că le citiţi – Le Point, Le Nouvel Observateur...? 

Ba da, fac la fel. Nu citesc tot. Dar îmi e mai aproape Dilema veche... Revista vorbeşte despre nişte probleme care sînt şi ale mele. Pe cînd revistele străine le citesc ca să aflu „ce e acolo“. Sigur, mă bucur cînd găsesc şi la ei unele probleme similare – pentru că mă liniştesc în legătură cu ce e aici – dar nu e suficient. 

Este Dilema veche o revistă de cultură? 

Da. Cu siguranţă. 

Dar publicăm şi reportaje... 

Şi de cînd a fost reportajul exilat din sfera culturii? 

...şi comentarii pe teme sociale ori politice... 

În această multitudine de forme şi mijloace de a vorbi despre realitate în spiritul culturii – pentru că asta faceţi – dumneavoastră vă înscrieţi perfect în ceea ce doreşte un cititor cultivat. Cînd iau L’Express, Le Point sau Le Nouvel Observateur, găsesc nişte secţiuni clare, care nu sînt altfel decît în revista dvs.: „Epoca“, „Spectacole“, „Cititorii au ultimul cuvînt“ şi altele. Dar Dilema veche are în plus, faţă de publicaţiile din Occident, un punct de atracţie pentru mine: scriu persoane care mă interesează, sînt din apropierea mea, sînt autori a căror evoluţie şi ale căror opinii mă interesează. Aş adăuga ceva foarte important: pînă acum, cu două-trei excepţii, revista n-a dat greş în selectarea altor şi altor generaţii de colaboratori. Revista dvs. se leapădă de orice solemnitate, de orice „etichetă“, chiar prin titlurile foarte simpatice ale rubricilor („audio şi n-am cuvinte“, „europa dumitale“, „axa dus-întors“ şi altele...). Pare un lucru neînsemnat, dar nu e aşa: cititorul are din capul locului simţămîntul că nu e chemat la o lecţie, ci discută cu autorii textelor.

Pe la începuturi – cînd revista făcea dosare pe teme precum „Înjurătura azi“ sau „Mit, mitică, mititei“ sau „Alcool, tutun, femei“ sau „Lenea“ – a fost etichetată drept „frivolă“, pe motiv că acestea nu sînt teme culturale...

Aş aminti că există un roman rusesc celebru despre lene, care a făcut înconjurul lumii şi e socotit una dintre cele mai bune scrieri despre ceva care este o componentă esenţială a omului: ca să-l determini pe om să muncească, e nevoie de lungi strădanii şi de ademeniri de tot felul... 

Lettre Internationale, pe care o conduceţi de la înfiinţare şi va ajunge în toamnă la numărul 75, se citeşte ca o revistă „construită“ într-un anumit fel, în care textele comunică unul cu celălalt... Cum se face o revistă? E suficient să ai nişte articole bune? 

Nu e suficient. Dacă, de pildă, îl rog pe Adrian Cioroianu să scrie despre imposibilitatea, azi, de a formula un pronostic în foarte multe probleme şi în acelaşi timp vorbesc cu Ion Vianu să scrie despre speranţe, iluzii şi regrete, şi eu încerc să scriu despre îndoială în literatură – dînd exemple şi româneşti, şi universale – şi dacă, pe lîngă toate astea, culeg dintr-o revistă străină un articol precum cel al lui Sergio Benvenuto despre care vorbeam mai sus, şi apoi îi cer corespondentului nostru de la Praga să scrie despre aceeaşi temă, iar Rodica Binder din Germania îmi propune să scrie despre efectele multiculturalismului (şi despre recenta manifestaţie de la Hanovra unde extrema stîngă şi extrema dreaptă şi-au dat mîna), şi mai găsesc într-o publicaţie portugheză un articol despre aceeaşi problemă, aşa cum se pune în alte ţări – dintr-odată orînduiesc revista în jurul unei tematici. Revista se face printr-o selecţie foarte severă, care merge foarte departe – am şi timp, căci apărem trimestrial... 

Atunci ar fi nevoie, pentru cititorii mai grăbiţi, de un „mod de întrebuinţare“: cum citim revistele. Dumneavoastră cum le citiţi?  

„Modul de întrebuinţare“ mi s-ar părea „o indicaţie“, aşa că mai degrabă aş trece peste el... Pe vremuri, aveam două publicaţii pe care le primeam din Franţa, Radu Beligan primea şi el altele, apoi făceam schimb – aşa reuşeam să fiu la curent cu ce se întîmplă. Pe atunci citeam revistele străine pentru că găseam în ele puncte de vedere care nu numai că erau interzise în România, dar nici nu-mi treceau prin cap. Acum, cînd citesc presa străină, totdeauna încerc să aflu care este explicaţia unui succes sau a unui eşec. Dar iau lucrurile cu mare băgare de seamă, căci – ca şi la noi – presa este „interesată“: fie printr-o reţea de complicităţi, fie prin motivaţii financiare... Sînt cărţi destinate de la început să devină bestsellers. E o întreagă reţetă de a fabrica un bestseller. În schimb, sînt altele care nici nu sînt băgate în seamă, şi nu neapărat din pricina nereceptării de către public. 

Cum citiţi însă presa de la noi şi ce vi se pare că s-a întîmplat cu ea din 1990 încoace? 

Este o presă care vorbeşte despre altceva decît despre ceea ce ne interesează. De exemplu, tot timpul sînt trimis în trecut, într-un fel sau altul. Sînt abonat la Adevărul pentru că, dintre toate publicaţiile, mi se pare cea mai înclinată spre actualitate (alături de Gândul). De cîtva timp însă, o tot ţine cu articole despre Revoluţia din decembrie 1989. J’en ai assez... Am fost contemporan cu evenimentele acelea... 

Dar cititorii mai tineri nu le cunosc – poate că acest serial e util pentru ei... 

Am impresia că tinerii se mulţumesc cu un jurnal la TV decît să citească în ziar. Nu sînt foarte pasionaţi de tema Revoluţiei – pe care au auzit-o povestită într-un fel de tata, în alt fel de bunicul şi în cu totul alt fel de mama... Aşa că trec repede peste ea. Ca bătrîn om de gazetă, ştiu că trebuie să vorbim şi despre tema asta; dar, înainte de toate, ziarul este făcut ca să-mi spună ce se întîmplă azi, nu ce a fost în trecut. La reviste stăm ceva mai bine. Dacă fruncea este, nu ezit s-o spun, Dilema veche – o revistă completă şi complexă –, dispun şi de România literară, care este foarte bună pentru cercul scriitorilor şi al profesorilor de literatură, de Observator cultural (o revistă aflată pe altă poziţie decît majoritatea celorlalte), de 22 care, în mod explicit, este o revistă angajată în numele unui grup şi vreau să aflu şi punctul său de vedere.  

De ce însă în 20 de ani nu s-a impus la noi un săptămînal de tipul L’Express, Time sau Newsweek? 

Eu am impresia că s-a impus unul şi se numeşte Dilema veche. Nici în Der Spiegel – care e enorm, face cît o carte de o mie de pagini – nu reuşesc să citesc totul. Dar acolo există cîte un subiect exploziv pe care nu pot să-l trec cu vederea. De exemplu, un interviu (apărut iniţial în Lettre Internationale, ediţia germană, care are un tiraj relativ mic) cu un cunoscut om cu opinii de dreapta, în care acesta a fost lăsat să spună tot ce vrea, lucruri scandaloase şi provocatoare: că tot ce e rău e din cauza turcilor, că trebuie aduşi înapoi evreii, pentru că au un IQ superior altor neamuri şi altele. Der Spiegel a preluat subiectul, i-a invitat şi pe alţii să-l comenteze, cu un impact mult mai mare (pentru că are 800.000 de exemplare, faţă de doar 20.000 ale revistei Lettre Internationale). Din cînd în cînd, poate că ar trebui să exploateze şi Dilema veche cîte un asemenea subiect fierbinte – nu neapărat ca întindere, ci ca intensitate. La ora de faţă, e foarte greu să departajezi un articol de altul, tocmai din pricina calităţii egalizatoare: toate sînt bine scrise, fără discuţie. Aşa că, din cînd în cînd, simt nevoia cîte unui subiect de actualitate care să-mi sară în ochi. Dacă mă întreabă cineva ce să citească, îi răspund: aproape totul. E un răspuns flatant pentru revistă, dar are un efect paradoxal: aplatizează, prin însăşi calitatea textelor, acuitatea unor probleme. În rest, revista e admirabilă.

a consemnat Mircea VASILESCU

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Prețuri de infarct pe litoral. Cât a plătit un turist pentru o masă la autoservire în Mamaia: „Incredibil! 70 de lei kilogramul de cartofi” VIDEO
Cei care vor să-și petreacă concediul pe litoralul românesc vor fi nevoiți să bage mai adânc mâna în buzunar. Asta a trăit și un român care a decis să ia masa la un restaurant cu autoservire.
image
De ce i-au cerut Regele Charles și Regina Camilla Prințesei Catherine să își schimbe numele. „Prea mulți C”
Prințesa de Wales, cunoscută pe plan mondial ca Kate Middleton, a fost rugată să își schimbe modul de scriere a numelui de către regele Charles și regina Camilla, dezvăluie prințul Harry în cartea sa, „Spare”.
image
Ce a răspuns ÎPS Teodosie când a fost întrebat despre donațiile din banii câștigați la pariuri, loto sau păcănele VIDEO
Arhiepiscopul Tomisului, Teodosie, afirmă că cei care vor să doneze Bisericii sau celor nevoiaşi bani din sumele câştigate la pariuri sau la loto pot face acest lucru fără nici un fel de problemă.

HIstoria.ro

image
De ce mergeau bogătașii ruși la Nisa?
Citirea romanului Fum, de Turgheniev, dar și reluarea prozei mele despre Rușii de la Baden Baden, au făcut să mă întreb: De ce mergeau rușii din lumea înaltă în Occident în proporție de masă? De ce nu dădeau năvală occidentalii în Rusia țaristă?
image
România anului 1944, văzută din exil: „Sfârșitul lumii noastre”
Ajuns în Elveția, Constantin Argetoianu se miră de calmul și liniștea care domnesc în rândul localnicilor și imediat ia pulsul celor câțiva români aflați aici.
image
Un cărturar francez justifică argumentat Comunismul lui Sadoveanu
„Războiul rece bîntuia și printre intelectuali. În acest context, Sadoveanu, care făcuse deja alegerea în 1944, în timpul răsturnării de situație prosovietice acționînd convins potrivit conștiinței sale umaniste, este pus în situația să aibă luări de poziție fără echivoc în favoarea noului regim”.