"Greaua moștenire a trecutului"

Chiar în primele numere ale revistei Dilema a apărut o dezbatere între Virgil Măgureanu, pe atunci director al SRI, şi Petre Mihai Băcanu, pe atunci jurnalist la România liberă şi unul dintre cei mai vehemenţi critici ai SRI, în care vedea doar o prelungire a vechii Securităţi comuniste. Dezbaterea a fost moderată chiar de directorul revistei. N-a avut loc nici o „dezvăluire senzaţională“, deşi era pentru prima dată în presa noastră cînd se întîlneau faţă în faţă doi adversari ireductibili. Era în 1993, cu puţin timp înainte avusese loc „scandalul Berevoieşti“ (unde fuseseră găsite, pe jumătate arse, documente din arhiva fostei Securităţi, şi nimeni „nu ştia“ cum ajunseseră acolo). În vremea aceea, teme precum „Securitatea“ sau „Nostalgia după comunism“ aveau un impact mult mai profund în societate decît acum – cînd, mai ales pentru tineri, par doar nişte „rămăşiţe ale istoriei“ pe care generaţia părinţilor şi bunicilor lor n-a ştiut să le gestioneze. Scrisorile cititorilor puneau degetul pe rană...

Pactul cu Securitatea?

Mult stimate Domnule Director, 
înainte de a mă referi direct la confruntarea dlor Petre Mihai Băcanu – Virgil Măgureanu, aş dori să salut ca binevenită iniţiativa Dilemei de a închina un spaţiu generos pentru a se dezbate, sub un arbitraj sine ira et studio, diferite probleme controversate ale societăţii româneşti. (...) De altfel, unul dintre meritele discuţiei a constat în reamintirea, directă sau sugerată, a cîtorva dintre respectivele interogaţii. 

Deşi la asemenea întrebări dl Virgil Măgureanu nu prea a răspuns explicit*, iar dl Petre Mihai Băcanu a trecut prea repede de la una la alta, referindu-se, din păcate, la numeroase probleme, nu toate la fel de relevante, mi se pare că o parte din conţinutul dezbaterii ar merita să fie reţinută ca punct de plecare pentru ulterioare demersuri în căutarea adevărului. Ar fi fost bine deci ca, în acest scop, redacţia să fi supus unei analize retroactive, la rece, replicile care au avut loc, avansînd, eventual, şi propuneri corespunzătoare. Fără a dori să preiau acest rol – nu am nici calitatea, nici competenţa necesară – aş vrea să vă semnalez totuşi unele dintre afirmaţiile dlui Virgil Măgureanu, care, socot eu, merită o atenţie specială.

Prima se referă la faptul că „s-a decuplat organul de anchetă de aici de la SRI, încă de la înfiinţarea instituţiei cedîndu-se nu numai oamenii, ci şi clădirile şi tot“. Oare nu rezultă de aici că un alt organ (sau organe) decît SRI a (au) preluat măcar o parte din membrii acelei secţii şi probabil nu numai, pentru a le găsi o ocupaţie? Care a (au) fost acest(e) organ(e), mai există, care le este activitatea? Sînt întrebări fireşti la care ar trebui să se poată găsi cineva care să pună punctul pe i. 

Tot dl V.M. susţine că a verificat şi „în rîndurile noastre nu există asasini“, adăugînd că „iar dacă mai există vreunul acela nu o să aibă viaţa uşoară vreodată la noi“; cu alte cuvinte, în alcătuirea SRI au intrat doar acei securişti care – în urma unei riguroase selecţii – s-au dovedit a nu avea crime pe conştiinţă, ceea ce, trebuie să recunoaştem, este foarte bine, dar asta înseamnă, în acelaşi timp, că pentru alţii au existat probe de netăgăduit care i-au clasat în categoria celor ce nu au putut face parte din noul organ şi, sperăm, nici din alte asemenea organe chiar mai puţin exigente. Ce îl împiedică pe dl Virgil Măgureanu care, în calitatea pe care o are, a avizat musai procesul de selecţie, să facă publice numele celor în cauză şi motivele pentru care nu au mai fost folosiţi? 

În sfîrşit, dl Virgil Măgureanu afirmă că „s-au rezolvat mii de cazuri“ (privind, înţelegem din context, „atrocităţile săvîrşite de Securitate“). După ştiinţa mea însă – poate greşesc din lipsă de informaţie – pînă în prezent nu a apărut nici un document oficial care să le dezvăluie, precizînd vinovaţii direcţi şi pe cei care au dat ordinele respective. 

Fără îndoială că, în afara celor trei elemente evidenţiate mai sus, o examinare mai atentă şi mai avizată ar putea reliefa şi altele, cu efect benefic pentru aflarea adevărului. 

În final, referindu-mă la scenariul pe care îl avansaţi dvs., stimate domnule Pleşu, mi se pare aproape, foarte aproape de adevăr, avînd meritul de a explica multe din ciudăţeniile primelor zile ale Revoluţiei, dar şi altele survenite ulterior, inclusiv evenimentele din 13 iunie 1990. Personal nu văd însă temeiurile în virtutea cărora cei în drept, cei care ştiu, nu dezvăluie nici astăzi împrejurările exacte care au condus la încheierea „contractului“ respectiv şi stipulaţiile acestuia. 

Chiar dacă nu eşti adeptul cu orice preţ al îndemnului conţinut în binecunoscuta şi caracteristica noastră zicală populară referitoare la trecerea punţii (şi acesta este cazul meu), nu poţi nega că, între două rele dintre care unul de o gravitate care nu mai trebuie subliniată, trebuie să alegi totuşi pe cel mai mic; iar pentru că tot vorbim de draci şi de zicale româneşti**, în împrejurările date s-a dovedit că, măcar o parte şi chiar una însemnată a Securităţii nu a fost atît de neagră pe cît s-a crezut, punîndu-se eficient în slujba Revoluţiei. 

Înseamnă aceasta că trebuie abandonată, de exemplu, identificarea celui care l-a ucis pe Gheorghe Ursu şi condamnarea sa? Nu, chiar dacă, prin absurd, de el ar fi depins încheierea acelui pact, căci, după aflarea adevărului, în aplicarea justiţiei, cred eu, se poate şi trebuie ţinut seama de întreaga comportare a celui în cauză, inclusiv de eventualele sale fapte bune. 

Cu deosebită stimă,  
dr. ing. Faur SIMION 

* Mă refer la folosirea a diferite metode, de la clasicul ignoratio elenchi la supralicitare sau de la promisiuni la afişarea indignării, poate reală, dar foarte vecină cu eschivarea. 

** De altfel, dumneavoastră o ştiţi mai bine, marea literatură universală zugrăveşte adesea, şi chiar cu simpatie, drama, avatarurile, servituţile marelui înger decăzut.

(Dilema, nr. 5, 11 februarie 1993)

Nostalgia interdicţiilor 

Visul cel mai drag al unui om normal este să trăiască într-o societate cu tradiţii morale temeinice şi cu criterii valorice bine stabilite. Dar, vorba vulpii din Micul prinţ, nimic nu e perfect pe lumea asta! Drumul de la totalitarism la democraţie, pe care sîntem nevoiţi să-1 parcurgem printr-un tunel de haos, seamănă al naibii de mult cu un „drum al crucii“. Nerăbdarea, lipsa de luciditate, obsesia neîmplinirii ne fac temători, răi, intoleranţi, nestăpîniţi. Cel mai adesea uităm de unde am plecat şi încotro mergem, tîrîndu-ne buimaci pe urmele unei intenţii descompuse, încet, încet, unii dintre noi încep să aibă nostalgia interdicţiilor. 

Sub dictatură, datorită interdicţiilor, ne simţeam cu toţii importanţi. Cei care nu ştiau nimic se credeau „centrul vital“, scriitorii mărunţi se credeau genii, proştii se credeau frustraţi... 

Libertatea ne-a adus cu picioarele pe pămînt şi senzaţia nu este dintre cele mai plăcute. Trecerea de la dictatură (unde obedienţa era virtutea supremă şi la-ndemîna oricui!) la statul de drept (unde valoarea intrinsecă trebuie să intre în firesc) este resimţită cu nemărturisită neplăcere de toată lumea. Uriaşa diversiune existenţială începe să se destrame. Imbecilii şi geniile nu se mai stabilesc în „adunări generale“ prin simple propuneri şi ridicări de mîini. Ani în şir dictatura a fost justificarea duplicităţii, a laşităţii, a mediocrităţii noastre. Aşadar, nu ni se permitea să fim ceea ce credeam noi că sîntem. 

Dar acum? Panica de-a nu ne mai putea justifica laşitatea, mediocritatea, lipsa poftei de schimbare ne face să îngrăşăm pînă la grotesc pericolul restauraţiei, al criptocomunismului, al scenariilor de tot felul... Nu contestă nimeni lentoarea exasperantă a schimbărilor majore (şi chiar simptomele unei vagi restauraţii), însă nu putem să proiectăm la nesfîrşit în afara noastră cauzele propriei neputinţe. Nu ne mai putem preface că noi, oamenii simpli, sîntem lipsiţi de orice responsabilitate. Înaintea oricărei schimbări trebuie să existe dorinţa de schimbare, iar această dorinţă, dacă ar fi un fenomen de masă, ar răsturna orice obstacol. Din păcate, noi, românii, trăim încă în poveşti. Mai visăm zîne bune (vezi „Consiliul Europei“) şi încercăm emoţii candide, de Buratino mîngîiat pe creştet. 

În ultimul timp s-a vorbit pînă la saturaţie de „criza morală“ a românului, ca de o eczemă dizgraţioasă şi nevindecabilă. Ei bine, orice popor, nu neapărat cel român, ca să iasă din „criza morală“ sus-amintită, are nevoie de un gen de libertate adesea ignorat: libertatea de a fi integru. 

Un procuror îmi explica, oarecum admirativ, cu cîtă abilitate reuşea Ceauşescu să ne pună „cu botul pe labe“. Tactica era simplă, se elaborau legi care să nu poată fi respectate. Ca să supravieţuieşti trebuia să le încalci, pierzîndu-ţi integritatea... Devenisem un popor de vinovaţi! Eram toleraţi în măsura în care nu ne „obrăzniceam“ faţă de putere. Nici azi n-am ieşit definitiv din mlaştina vinovăţiei impuse. Tot adaptîndu-ne acestei situaţii diabolice, am inventat o nouă virtute: şmecheria. 

O întîmplare, absolut reală, este edificatoare în acest sens. Prin 1980, comuniştii organizau adevărate campanii de hăituire a adventiştilor... Aceştia erau chemaţi, unul cîte unul, în faţa unei comisii alcătuite din directorul unităţii, secretarul judeţean cu cultura şi un securist. Erau întrebaţi cînd au de gînd să se lase de credinţă. Urmau ameninţări cu transferul, concedierea etc. Vine rîndul unui tîmplar care declară răspicat că el nu renunţă la Dumnezeu nici dacă l-ar jupui de viu. Securistul, congestionat la faţă, începe să-l înjure şi e gata să-l ia la bătaie. Atunci, directorul unităţii respective intervine zîmbind şmechereşte: Tovarăşi, vedeţi-vă de treabă! E de-al nostru, un bandit. Ce tot îi trage cu Dumnezeu. L-am prins de cîteva ori furînd din magazie scîndură, vopsele... Atmosfera se destinde, toţi rîd. Securistul pare emoţionat: cît pe-aci să mă păcălească, şnapanul! îl luasem drept cucernic... Comentariile sînt de prisos. 

Omul simplu merită mai multă atenţie cînd încercăm să înţelegem evenimentele, dincolo de misticismul nevinovăţiei şi, mai ales, dincolo de mascarada judecăţii.

Lucian PARASCHIVESCU
medic primar boli interne
Spitalul județean Alexandria

(Dilema, nr. 42, 29 noiembrie 1993)