Ruralitatea autohtonă
- rețete de consum -
La începutul anilor 2000, Bucureştiul începuse să fie populat cu restaurante care mai de care mai tradiţionale, mai mult în marketing decît în gust, asta dacă ţinem cont de faptul că baza lichidă şi de legume a ciorbiţelor era aceeaşi pentru toată gama disponibilă. Fantasmele bucătăriei ca la mama acasă – o mamă rurală evident, că doar puţini bucureşteni puneau mîna-n foc că sînt os de localnic – au dat năvală peste papilele de-acum sătule de hamburgeri. Ici-colo, după posibilităţi şi resurse imaginative, rusticul gastronomic a dat năvală mai ales în centrul Capitalei. Acelaşi lucru s-a întîmplat apoi peste tot în ţară, într-o perioadă în care emisiunea de popularizare a bucătăriei româneşti „ca odinioară“, realizată de scriitorul Radu Anton Roman, făcea ratinguri generoase.
Artizanatul autohton a început să respire din nou, magazinele specializate fiind unica sursă de alimentare cu semne ale bucătăriei neaoşe care să creeze atmosfera specifică: ştergare pe mese şi pe pereţi; ciubere şi butoiaşe prin colţurile încăperilor; linguri, linguroaie şi furculiţe stilizate; farfurii şi castroane de lut pe mese şi pe pereţi; roţi de car. Toate astea în formule uneori atît de aglomerate încît nu de puţine ori aveai senzaţia, intrînd într-un restaurant, că ai nimerit într-o vitrină ROMARTIZANA. Caricaturile acestor restaurante aveau să fie mai tîrziu pensiunile agroturistice destinate unui public urban venit să guste tradiţiile la ele acasă.
În urmă cu patru ani, cînd am fost angajat la Muzeul Ţăranului, un coleg îmi povestea că, analizînd obiectele aduse de meşteşugari la tîrgurile organizate aici, a observat tendinţa acestora de a lungi din ce în ce mai mult lingurile şi furculiţele de lemn, la presiunea unui public mai degrabă tentat să le expună pe pereţi, acasă, decît să le folosească pe post de tacîmuri. Lingurile banale din lemn sînt ignorate de orăşeni care fantasmează cu gîndul la ţărani meşteşugari bîntuiţi de spiritele artei autenticităţii.
În căutarea autenticului ţărănesc, personaje înzestrate cu simţ critic şi cu sumedenie de angoase identitare încearcă să iasă din logica consumeristă pe care în cele din urmă nu fac decît s-o reifice. O vinietă etnografică din timpul unei cercetări despre piaţa de artizanat din România vine să ilustreze acest lucru. Un meşter-olar din zona Horezu ne povestea, mie şi colegei Cătălina Tesăr, cum într-o zi un turist a intrat în magazinul său şi şi-a ales din toate obiectele de ceramică expuse un vas „crud“ (nears) a cărui formă fusese alterată de o coadă de mătură depozitată neglijent. Deşi atenţionat că e vorba de un vas neterminat, un rebut în cele din urmă, turistul a insistat să-l achiziţioneze pentru că i se părea „mai autentic“. Cîteva săptămîni mai tîrziu, cîteva magazine de ceramică din Horezu vindeau „vase strîmbe“.
Vinieta de mai sus ilustrează nu numai cum „tradiţiile“ rurale de consum se pliază pe gusturile cumpărătorilor urbani, dar şi în ce măsură acest consum vizează mai degrabă semnele (în termenii lui Baudrillard) decît conţinutul. În timpul aceleiaşi cercetări, la Oboga, în judeţul Olt, am aflat că vasele simple se numesc „vase de rînd“, iar cele încărcate cu complicate modele zoomorfe (după modele furnizate de muzeografi de la Slatina) se numesc „vase tradiţionale“.
Să revenim la alimentele tradiţionale, exponente la fel de reprezentative pentru artizanatul ţărănesc. Anii au trecut, alimentaţia eco în emergenţă a produs o piaţă care reciclează pattern-uri rurale pe versantul slow-food, ţăranii adevăraţi au început să-şi performeze originea rurală în pieţe prin expunerea unor fotografii care-i înfăţişează culegînd struguri, cartofi, mulgînd vaca etc. Efectul de credibilitate conferă o plus-valoare de neignorat.
Integrarea europeană a dat startul unei arheologii a produselor locale tradiţionale pe cale să devină marcă înregistrată. Modelul pastişat, în variante mai mult sau mai puţin reuşite, a fost cel la Tîrgului Ţăranului, organizat în incinta The Ark, fosta Bursă de Mărfuri din Bucureşti. Cohorte de inşi speriaţi de nesfîrşitele discuţii mai mult sau mai puţin avizate despre E-urile din alimente şi de alimentaţia fast-food sau pur şi simplu entuziasmaţi de vacanţe în ţări occidentale au devenit clienţii fideli ai tîrgurilor bio. În spatele tejghelelor, nu neapărat aseptice, ca să nu ştirbească senzaţia de autenticitate, stau personaje pe care încercăm să ni le imaginăm ca reprezentative pentru spaţiul rural, asta pentru ca brînza de capră cu mărar şi chimen, rolele de pecorino (făcut din lapte de vacă!) mioritic sau tradiţionala pîine pe vatră cu amestec de măsline şi ceapă să aibă un gust pe care alimentaţia industrială nu ni-l poate da. Acest consum se alimenteză şi dintr-un fel de sentiment al empatiei cu o categorie presupus defavorizată, pe cale de dispariţie (a se vedea văicărelile jurnalistice lăcrămoase care deplîng dispariţia unui fel sau altul de mîncare tradiţională).
Am încercat mai sus să schiţez mai degrabă felul în care, la confluenţa cu consumerismul, o sumă de distorsionări şi interpretări personale – şi încă n-am discutat despre rusticul urban de tip Piedone! – produc o imagine care rimează de foarte puţine ori cu realitatea pe care se grefează. Ţăranul bun de cumpărat la oraş trebuie să se suprapună simultan unei fotografii sepia generice, dar şi unui model de autenticitate sprinţară, dispusă să lungească la infinit coada unei linguri de lemn cu care nu mai mănîncă nimeni. Sau să miniaturizeze farfurii cărora întreprinzători cu imaginaţie le adaugă magneţi şi devin astfel numai bune pentru decorarea frigiderelor locuitorilor din Marea Britanie…
Bogdan IANCU este cercetător la Muzeul Țăranului Român.
