Băi, ţărane! Schimbă-ţi mentalitatea!
Există, într-o sală a Muzeului Ţăranului Român, o troiţă din lemn ce pare să fie înconjurată de o aură a autenticului şi a trăitului. Pictura scorojită şi un pic naivă nu face decît să scoată în evidenţă o frumuseţe specială. Ea a fost adusă dintr-un sat de către o echipă de muzeografi şi etnografi, fiind luată de acolo cu acordul sătenilor, care nu mai aveau nevoie de o troiţă veche. După un timp însă, sătenii, din varii motive, şi-au cerut troiţa înapoi. Ca să nu se despartă de artefactul obţinut, muzeografii le-au construit una nouă, ce a fost acceptată de săteni. Aparent happy-end. Ceva bizar s-a întîmplat însă pe traseele sat-muzeu. Nu era mai simplu ca etnografii să-şi construiască propria troiţă? Este sau va fi, la un moment dat, troiţa din sat, construită de etnografi, o troiţă ţărănească? Cît timp trebuie să treacă pentru ca acest proces să se întîmple? Va putea fi adusă această troiţă în muzeu, alături de prima troiţă, ca să reprezinte ţăranul român? Pe cine va reprezenta ea atunci: pe ţăran sau pe etnograf? Sau esenţa naţională şi culturală românească comună a acestora şi a vizitatorilor muzeului? Undeva pe bucla acestei călătorii reale şi imaginare a troiţei se formează una din imaginile ţăranului român. Nu este însă singura. Ţăranul dă dovadă de o surprinzătoare duplicitate în apariţiile sale.
Patrimoniul viu şi ruralul sordid
Reprezentarea ţăranului român are, probabil încă de la apariţia sa, pe la începuturile modernităţii româneşti, un aspect polar, chiar un pic schizoid. Pe de o parte, avem imaginea ţăranului Tatomir, ce a ajuns un soi de simbol al muzeului pomenit mai sus – o figură dîrză, respirînd hotărîre, siguranţă de sine, echilibru şi părînd să exprime validitatea şi continua actualitate a unei formule de viaţă ţărăneşti. Imaginea vie a „omului tradiţional“. Pe de altă parte, sînt imaginile ce dau seamă de un peisaj rural sordid, îmbătrînit, înecat în alcool, cu tinerii plecaţi, aproape cu toţii, în Italia. Cuvintele ce ne mediază accesul la acest ţăran sînt: subdezvoltare, pungă de sărăcie, agricultură de subzistenţă şi migraţie masivă. Altfel spus, întreaga arie a problemelor „sociale“, a intervenţiei, a dezvoltării comunitare, a politicilor sociale, a absorbţiei fondurilor europene, a incapacităţii instituţionale a statului etc.
Limbaje foarte diferite se întretaie şi constituie ţăranul român de astăzi. De la încercări de a scăpa de blestemul unei ruralităţi neproductive, dezorganizate, ce ia forma unui uriaş bidonville difuz, la nivelul întregii Românii, pînă la consumul urban al unei ţărănii devenite cool sau la nostalgii etno-ruraliste, se întinde o serie lungă de rupturi.
Între arhaismul populaţiilor primitive şi societatea europeană urbană, ţărănimea joacă rolul verigii de legătură, prea contaminată de „primitivism“ pentru a avea o şansă rezonabilă de supravieţuire, dar destul de europeană pentru a fi o resursă identitară importantă în nostalgiile autenticităţii ce bîntuie orice modernitate. Discursul teoriilor modernizării – academice sau populare – nu este neapărat opus celui ce supralicitează „autenticitatea“ vieţii ţărăneşti. Inevitabil însă, această existenţă garantat autentică şi organică se află într-un continuu proces de rupere, de decolare faţă de populaţia concretă, reală, ce o „susţine“, devenind astfel o resursă simbolică de legitimare a unor sfere ale vieţii sociale foarte diferite de cea ţărănească.
Mecanismul „derealizării“ clasei ţărăneşti este unul general la nivelul întregii Europe. Ţărănimea trece sau a trecut printr-un ciclu al ruralizării, lăsînd, la ieşirea din acest ciclu, ca produs secundar, un patrimoniu cultural obiectivat şi instrumentalizat, care, neutralizat astfel, poate fi folosit în diverse procese de construcţie identitară sau transformat în obiect de consum pe piaţa culturală. În cel mai bun şi de succes caz, ţărănimea europeană devine un soi de patrimoniu viu ecologico-cultural, încadrat perfect în peisajul circuitelor turistice.
Un veşnic metec
Îmblînzirea ţărănescului în rural nu este un fenomen univoc. Dar după repetatele anunţuri ale morţii subiectului, ale metanaraţiunilor şi ale omului, moartea ţărănimii tinde să pară o simplă banalitate. Gîndirea sociologică şi antropologică despre rural şi urban s-a desfăşurat, de obicei, sub semnul înţelegerii urbanizării ca proces inevitabil, ce leagă un urban în continuă expansiune – loc al modernităţii şi schimbării – de un rural tradiţional, loc al continuităţii, dar şi al diminuării.
Călătoria – individuală sau colectivă – de la sat la oraş a avut, mai ales în zone periferice precum România, o dimensiune de schimbare de lume, de schimbare epocală de destin. Călătoria aceasta este însă mereu una nesatisfăcătoare, neterminată. Ţăranul urbanizat pare mereu un metec – ce nu a putut absorbi cantitatea suficientă de civism şi civilitate pentru a funcţiona într-un registru urban şi modern. Apariţia lui la oraş este văzută ca o invazie, el e cocalarul, mitocanul sau nespălatul ce strică armonia vieţii urbaniţilor. El e adus în spaţiul urban de o istorie de care, noi ceilalţi, simţim nevoia să ne distanţăm. Este introdus în spaţiul nostru de viaţă de către o modernizare şi o modernitate strîmbă: cea comunistă. Doar o schimbare totală, o ruptură fundamentală cu modul lor propriu de a fi îi poate şi ne poate salva. Să se schimbe „mentalităţile“!
Tipul acesta de discurs, în varianta lui academică sau cea profană, are însă ceva neliniştitor. Ruptura urban/rural, democrat/comunist, civilizat/cocalar, orăşean/ţăran este mai puţin clară decît pare. Mentalităţile astea comuniste sau rurale sau cum or mai fi fiind sînt atît de insidioase încît se strecoară, supărătoare, peste tot. Cocalarii pot prezenta pedigree-uri urbane, distanţarea scîrbită faţă de mitocanii de la ţară ia uneori forme etnocentrice şi naţionaliste urîte în oraşe autodeclarate tolerante şi multiculturale, cum ar fi Timişoara sau Clujul. Noile generaţii urbane par să aibă partea lor de lipsă de urbanitate în proporţii similare cu vechile generaţii. Cu un oftat ajungem la concluzia că e vorba de un defect naţional, punîndu-i unul lîngă altul, pe nesimţite, într-o nouă şi stranie împerechere, pe kulakul Tatomir cu ţăranul mitocan de la oraş.
În cadrul modelului occidental al urbanizării, imaginile ruralităţii au devenit, cu timpul, legate de nevoile conceptuale şi fantasmele politico-morale ale populaţiei şi elitei urbane şi au păstrat slabe legături cu condiţiile sociale reale ale ruralului. În general, ruptura dintre urban şi rural a asigurat timp de sute de ani material simbolic pentru gîndirea schimbărilor economice şi sociale legate de industrializarea capitalistă sau socialistă, deseori sub forma unor critici ale capitalismului, industrializării şi urbanului. Critici provenite de obicei de la locuitori ai urbanului. În cazul în care ruptura socială şi de experienţă de viaţă dintre urban şi rural este suficient de mare – de obicei prin dispariţia arhaismului ţărănesc – concepţiile despre „ţăran“ şi „ţară“ devin complet deteritorializate. Populaţiile urbanizate de generaţii trăiesc şi îşi reprezintă ruralul în mare măsură ca pe un altul metaforic al oraşului şi, doar în mod secundar şi conjunctural, ca pe un context social de viaţă reală. Aşa s-a întîmplat în mare parte din Europa. În zonele periferice, cu crize endemice ale modernizării, unde legătura dintre ruralul imaginat şi cel trăit este mai puţin indirectă, apare o tensiune dintre ruralul ca loc al autenticităţii şi purităţii morale şi ruralul ca loc al conflictelor şi fragilităţilor sociale şi biologice duse la extrem. Tensiunea aceasta este mediată, în cazul românesc, pe de o parte, prin migraţia de mari proporţii a ruralului în Spania şi Italia – prima „intrare în Europa“ semnificativă a României postdecembriste – şi, pe de altă parte, prin discursul urban despre „mentalităţi“ şi (auto)culpabilizare.
Chiar dacă ţăranul a murit şi trăim într-un „post“ şi din punctul ăsta de vedere, nostalgia rurală – absurdă de cele mai multe ori – pare să aibă un sens. Poate că nu avem un alt vocabular, conceptual şi simbolic, disponibil din punct de vedere istoric, pentru a vorbi despre anumite scopuri şi interese sau chiar supărări şi anxietăţi fundamentale ale omului, decît cel ce opune ruralul urbanului. Din punctul acesta de vedere, „Băi, ţărane!“ duce mai departe figura ambiguă a ţăranului român, la fel de mult ca imaginea fetiş a ţăranului Tatomir şi ne permite să vorbim despre ţărani chiar şi atunci cînd aceştia nu mai sînt de mult de găsit la ţară şi nici chiar în ţară.
Călin COTOI este lector la Facultatea de Sociologie, Universitatea București.
