Tema săptămînii

Corul nemulţumiţilor o să spună că mileniile astea care au trecut ne-au făcut inumani, că au smuls tandreţea din noi, că ne-au transformat în nişte nenorociţi fără inimă, nişte disperaţi însinguraţi. Statisticienii ar fi chiar în stare să ne spună că, spre deosebire de anul 783 e.n., cînd o persoană avea în medie 7,5 prieteni, în prezent situaţia s-a schimbat, ajungîndu-se la doi prieteni pe cap de locuitor.

Găşti. Măşti. Aş putea spune că masca este antonimul parţial al găştii, pentru că te simţi în largul tău numai în sînul ei, şi atunci arăţi cine eşti, de ce eşti în stare şi cum dai tu o lume întreagă pe spate. Sigur, asta vei face numai dacă „mască“ ar avea şi semnificaţia de shield, anume locul unde ştii că lucrurile rele n-au să te afecteze, iar dacă vei avea vreo problemă, gaşca ta va fi alături de tine, vorba ceea – „unul pentru toţi, toţi pentru unul!“. Cu o condiţie, în schimb: să fi trec

Cred că undeva prin 1940, doctorul Mişu Teodorescu s-a înrolat în Armata Română, care se pregătea să o pornească alături de nemţi către Răsărit. Era ofensiva către Est o cauză patriotică? Nu ştiu dacă doctorul Teodorescu o percepea aşa. Fiindcă Mişu era prieten cu bunicul, Aurel Comănescu, iar acesta, tot medic, urma să aibă un copil, pe mama, născută în martie 1941.

Stai pe Facebook ore în şir? Scrii pe forumuri de douăzeci de ori pe zi? Joci World of Warcraft toată noaptea? Ai prieteni pe Internet pe care nu i-ai văzut niciodată, dar cu care vorbeşti mai mult decît cu prietenii din lumea reală? Eşti cam „dubios“, atunci. Get a real life!

Există un timp în care merită să-ţi faci prieteni. Aşa cum vine şi o vreme în care trebuie să-ţi desfaci prieteniile care-ţi apasă sufletul ca nişte pietre de rîu. Am trăit pe la mijlocul anilor ’90 ocazii bune pentru a-mi face prieteni în lumea publicităţii. Am ratat acele vremuri. E vina mea.

Cu prietenia m-am întîlnit înainte de-a apuca să pun piciorul în America. Doar avionul ce-şi pusese roţile. Ajunsesem pe aeroportul din New York, de unde trebuia să repornim spre Chicago, şi rămăsesem singurul pasager. Un negru simpatic, în salopetă, a intrat să facă puţină curăţenie pînă la urcarea celorlalţi. „What’s up, buddy?“ m-a întrebat în timp ce dădea cu aspiratorul pe sub picioarele mele.

Apar uneori în România discuţii despre efectul distrugător al Internetului asupra relaţiilor de prietenie. Se afirmă că a petrece prea mult timp pe Internet duce la alienare şi la încetarea interacţiunilor sociale reale. Discuţia este amuzantă, din cel puţin patru puncte de vedere.

La Ateneu, chiar se simţea că e un eveniment marcant. Sala a fost arhiplină, în public se aflau intelectuali din toate generaţiile, studenţi, manageri de la mari companii, ambasadori – în fine, „elite“. Cu siguranţă, curiozitatea era stîrnită de faptul că nu era vorba de un laureat Nobel „oarecare“, ci de o scriitoare plecată din România. Iar „formatul“ anunţa ceva interesant: un dialog între Herta Müller şi Gabriel Liiceanu.

Comunicatul de presă de la Humanitas anunţa că au fost „două zile-record cu Herta Müller“, cu zeci de apariţii în presă şi sute de oameni la evenimente. Aşa este.

Vestea că poetul Oskar Pastior a fost colaborator al Securităţii s-a răspîndit ca un fulger în Germania. Cel care a lansat informaţia (într-o revistă de specialitate) a fost istoricul Stephan Sinnerth. După o călătorie de documentare la Bucureşti şi după verificarea arhivelor, Ernest Wichner a confirmat ştirea într-un articol din Frankfurter Allgemeine după ce, cu doar o zi înainte, Süddeutsche Zeitung anunţase deja vestea despre „Herta Müller şi Oskar Pastior, problematicul ei prieten“.

Cezara a fost prima iapă a bunicului meu de care-mi aduc aminte. Ne născusem în acelaşi an şi pot spune că am crescut, ne-am jucat şi am muncit împreună. Priponitul, înhămatul, ţesălatul, adăpatul iepei au fost cele mai plăcute dintre atribuţiile gospodăreşti ale copilăriei mele. Cezara era singurul animal căruia i se permitea să-şi bage nasul prin hambare, să pască prin grădină sau să-şi vîre capul pe fereastra bucătăriei de vară.

Peste 500.000 de cai au fost abatorizaţi de comunişti între anii 1958-1965. Din cei 956.000 de cai cîţi avea România în 2005, în prezent au rămas 800.000. Hipodromul de la Ploieşti, singurul din ţară, este în paragină. Carnea de vită este substituită de carnea de cal, în mai multe magazine din ţară. La licitaţia pentru caii de dric din Cluj (înlocuiţi cu două Jeep-uri) nu s-a prezentat decît o persoană. Peste 16.000 de cai diagnosticaţi cu anemie infecţioasă vor trebui sacrificaţi conform unei d

Bill este negru, iar Sărăţel – sur. Amîndoi sînt foarte prietenoşi cînd vine vorba de copii, execută cuminţi cercuri la trap, apoi merg în galop, iar micuţii căţăraţi în spatele lor chicotesc. Manejul de la marginea Timişoarei a fost probabil ospitalier în anii ’80.

La intrarea în bazarul din Neptun, Yakari îşi aşteaptă cuminte clienţii. E de-ajuns să treci pe acolo cu copilul de mînă că un nene îţi şi sare imediat în cale, cu un zîmbet ştirb şi cu aerul că-ţi vinde chilipirul secolului: „5 lei plimbarea, 5 lei plimbarea, şefu’!“. Poneiul Yakari are cea mai tristă privire, poate chiar mai tristă decît cea a puiului de leu de la Sinaia, rebegit de frig, al cărui stăpîn încerca să-i convingă pe trecători să se fotografieze cu el printre nămeţii de zăpadă.

Acolo unde cu opt ani în urmă se întindeau cinci hectare de ciulini şi scaieţi, astăzi se află Refugiul „Caii lupilor“. Un loc pe care Simion Crăciun l-a ridicat cu propriile mîini. Şi a făcut totul din pasiune pentru cai. Pentru că, după cum povesteşte, a trăit între cai din copilărie, pe cînd părinţii lui munceau la herghelia din Beclean.

În imaginarul figurativ al expresiilor româneşti, calul are în genere un rol transparent, previzibil şi utilitar: e de dar (şi nu se caută la dinţi), de poştă (pus la alergătură), de bătaie (instrument al muncii sau ipostază a obsesiei). E, totuşi, superior măgarului (de unde decăderea acţiunii de a face din cal măgar) şi boului (din invidioasa constatare că boii ară şi caii mănîncă)

Pornisem de la un cal scăpat din memoria infantilă, ajunsesem la piesa de şah – poate cea mai interesantă dintre toate piesele de pe tablă –, apoi m-am trezit executînd gesturi mai degrabă acribioase, lăsîndu-mă invadat de praful teancului de cărţi poştale – corespondenţa şahistă –, închipuindu-mi-i în fel şi chip pe cei care au lăsat aceste urme ale gîndirii lor încordate, pentru cîte o mutare.

Căpăţîna de cal înfiptă în parul porţii împiedică pătrunderea în gospodărie a duhurilor rele. Şi totuşi, în mitologia ţărănească, calul este cel care trece sufletele morţilor în lumea de dincolo. Potcoava găsită e norocoasă, de aceea e bătută pe uşi şi praguri.

E greu să-mi dau seama de cînd anume datează primele mele amintiri legate de teatru. În decembrie 1989 aveam 12 ani. Probabil că am apucat, în comunism, cîteva ieşiri cu clasa la teatru. Am văzut – asta îmi amintesc – Pinocchio, Motanul încălţat şi Punguţa cu doi bani la Teatrul „Ion Creangă“ şi cîteva spectacole de animaţie la „Teatrul de marionete“ Ţăndărică.

De mult îmi amintesc o frază a lui Seneca: „Nu te bate cu oricine căci lupta lasă urme“. Alegerea adversarului nu depinde, cel mai adesea, de noi, dar confruntarea cu el, puţin contează rezultatul, e întotdeauna contagioasă. Natura conflictului şi identitatea inamicului îşi depun pecetea chiar şi pe omul cel mai convins de legitimitatea cauzei sale.

Critica e un act politic. E, astăzi, o acţiune publică de igienizare a societăţii sau de manipulare a ei. Cronica de teatru în perioada comunistă funcţiona pe două paliere de semnificare a realităţii teatrale. Era o cronică de înregimentare faţă de sistem sau o cronică de rezistenţă faţă de imperativele culturii oficiale.

Dialog cu Radu PENCIULESCU. "Ruptura s-a produs în momentul Revizorului, care a fost transformat în ţap ispăşitor pentru a impune o nouă politică culturală. Fractura s-a deschis atunci progresiv, apoi s-a adîncit. Rana nu s-a cicatrizat pînă în 1989!"

Euro-ţiganii, sau, poate mai corect politic, euro-romii: pentru că multă corectitudine politică a făcut de fapt vizibile recentele repatrieri umanitare, cu iz de expulzări (acţiuni care au avut loc şi pînă acum în Italia, Spania, Franţa, de-a lungul anilor, chiar şi după integrarea României în UE).

Nu ştiu cîţi dintre cei care au protestat, zilele trecute, în Franţa, împotriva expulzării romilor originari din Bulgaria şi România ar fi de acord să găzduiască, măcar o vreme, o familie ameninţată de această măsură, să angajeze un ţigan sau să accepte ca un copil rom să înveţe în aceeaşi clasă cu propriile odrasle.